Amsterdam e diferit de Londra. Londra are și compoziție, și stil, și personalitate mai pronunțată. Acolo simți singularitatea asta a Nordului. O vezi și o simți. Are și orgoliu, și conținut. Orice detaliu are o marcă diferită de ceea ce spunem european. E ceva deplasat către o realitate umplută brutal de o semnificație nouă. Oferă când și când, ce mai, la tot pasul, acel cinism de care avem nevoie ca să privim natura, dar și societatea din perspectiva unei stranietăți. Și la Amsterdam această stranietate este palpabilă, nu însă ca la Londra.
Romanul lui, cel englezesc, al satirei sociale, îmi amintește ceva din esența bună, și nemuritoare, a perioadei interbelice de la noi. La București, în inima acelei Românii se naște, de fapt se generează pe principiul acumulărilor celulare, un tip de societate superioară. E o lume de mare contrast. Lumea aceea poate fi descrisă numai din perspectivă ironică, iar în tonurile pline și precise, satiric. E vorba de o societate în care circulă liber elementul viu al modernizării. Asta ne arată că erau foarte multe minți independente în acea epocă. Parcă și cinismul lui Moromete din Câmpia română vine parcă tot de acolo.
Epoca Bucureștiului, în saloanele lui, e încărcată de o ipocrizie pe care doar o literatură bună – care se și cere a fi născută din acel mediu – ar fi în măsură să-i descrie toate amănuntele. Nu contează genul, de la romanul realist, la cel de eseu social. Cum s-a și văzut la marii noștri autori. Personajele acelei epoci îmi par pe veci a rămâne în universul de hârtie al cărții. Sunt prea diferite de epoca mea. Însă grație literaturii bune, sunt reale și empatice. Ai de toate acolo. Bogăție umană, istorică, amuzament superior. Ai însă și acel conținut straniu, strălucitor, specific modernității de la Paris, care produce o cutremurare nouă, oriunde ai fi, în spațiu sau în timp.
*
Proza actuală de la noi e plină de amănunte. Uneori te sufocă. Flaubert, cu spiritul lui puternic și greu de pus la îndoială, a impus această metodă, a amănuntelor. Amănuntele, provenite prin Maupassant, devin foarte comestibile. La Flaubert, în mare parte, erau rele și crude. Taie cu lama lor de instrument estetic. La noi Flaubert, mai ales prin generația 80, a făcut carieră. Așa că acum proza e plină de o compoziție în care atenția cade mai ales pe cât mai multe lucruri. Lucruri cât mai concrete plutesc ca într-o supă bine asezonată cu cartofi, fidea sau pur și simplu petice de grăsime subțire cât unghia.
Bogăția asta, acest spirit al îmbogățirii naturii omenești, domnește și la pictorii olandezi. Secolul de aur poate fi reconstituit prin pictura lor ca un muzeu al vieții de zi cu zi. Totuși, pe lângă acest spirit, care la noi pare ideologic, prin atitudine, acolo mai există și altceva. Acel spirit care, cu aviditate burgheză, se impune printr-o greutate materială. E de o importanță mai mare decât cea socială. El întărește stabilitatea vieții. În jurul femeilor, mai ales, se simte această voluptate a materialității. Ele sunt cel mai aproape de pământ.
Pe lângă acest element exterior, în pictura acelui veac se simte un magnetism magic, care vine din înăuntru, mistic chiar, deloc malefic. El poate orienta lucrurile altfel decât în realitate. Astfel că toată compoziția plutește ca într-un vis. Nu este vorba de un vis romantic. Acolo totul este precis. Modernitatea va înlocui această geometrie fluidă cu una brutală. O va simplifica. Avem ca acum un mecanism în care toate se îmbucă, adică plinul și golul, ca în Antichitate. Acum avem doar coincidențe și excepții. E ca într-un AI. Timpul nu mai e rotund, are trasee sparte, în hiperbolă, și totul se desfășoară pe o orizontală plictisitoare. Viața aceasta în modernitate nu se împlinește vreodată. Ca în poezia actuală, ca într-un text bun, urmăm acest continuum, unul labirintic, din amănunte în amănunte înrudite. Repet ca în poeziile bune, unde înaintăm din cuvinte în cuvinte înrudite, redate cât mai precis și viu, dar ele, fără acea geometrie ascunsă, alcătuiesc o lume buretoasă, pline de semnificații infinite și vlăguite.
Cred că avem o suprafață plată, creată de arta recentă, prin asocierea unor astfel de amănunte, unor astfel de cuvinte. Uneori, dacă avem noroc, redescoperim lucrurile brute, cele de care avem nevoie ca să prindem putere, doar în literatura non-ficțională. E o lovitură dată în plex artei ficționale.
*
Puteam acum să deosebesc turiștii. Făceam asta acum cu metodă. Lăsam privirile libere să scotocească și de multe ori mă trezeam salutat. Chiar de tineri. Hei, făceau ei, fără urmă de joc sau de iritare. Erau calini, dintre cei ai locului. Nu semănau încă prea mult cu ceilalți, puhoaiele de maturi. Știam însă că merg în direcția asta. Optaseră, nu aveau altă soluție. Mergeau spre nord. Erau de-ai casei, parcă știau asta. Acceptau această direcție ca o formă de respect.
Localnicii, deci, semănau unii cu alții. Eram sigur de asta. Pentru străini, cum eram și eu unul dintre ei, se profilase un prototip. Datele nu erau așa de greu de sesizat. Înalți, blonzi, cu ochii largi, ușor sălbatici, strălucitori. La maturi gheața culorii albastre începea să se topească. Hei, mă salutau și ei cu un zâmbet deja cunoscut. Răspundeau cu un fel de bunătate. Voiau să mă ajute, dar cu mersul lor de mecanism social continuau cursa. Nu cred că mă uitau instantaneu, însă inerția mișcării generale, cum am spus, una socială, domina. Asta mă făcea să cred că au o dependență ascunsă unii față de alții. Erau legați prin ceva. Legăturile creșteau odată cu vârsta. Cred că și bucuria maturității, n-aș spune una doar a unei bunăstări materiale, îi apropria. Când apăreau străinii toate acestea săreau în ochi. Străinii erau niște intruși. Altfel își mișcau privirile, brațele. Păreau mult mai dezorientați. Exista și ceva îmbucurător în acest haos al lor, de intruși. Optam pentru acel fel de a fi al lor. Aveau aerul că se mișcă mai liber, mai promițător, ca în vis. Veneau din zona sudului, a căldurii. Continuau să înainteze în dezordine spre nord. Fără vreun țel, depășind acele limite comune ale locului. Cele ale unui mecanism eficient. Astfel, m-am regăsit în mijlocul multor turiști din Orient sau din Balcani, în jocurile mele, în zone ale Olandei pe care le-aș numi Nordul-nordului.
Totuși, nu am găsit niciun olandez care să pară bătrân, plictisitor, în stilul pe care îl știam de acasă. Vorbeau și ei la fel de strident, din gât, aș spune vulgar sau sălbatic. Tipul acesta de pronunție parcă îi încărca. Le plăcea să vorbească dezinvolt și cu putere, ca în tinerețe. Atunci – poate exagerez, dar nu mă pot opri! –, își înălțau capul cât mai sus, chiar dacă aveau chipul decăzut și obosit. Gura li se înarma. Devenea mai puternică. Ochii poate atunci stinși ardeau nefiresc. Albastrul se stingea la bătrâni, dar păstra încă tonurile clare, ale unor alte culori, să spunem căprui. M-am gândit deseori, desigur jucăuș, ce-ar fi făcut acești oameni dacă marea ar fi rupt digurile, așa cum era firesc, mai ales așa cum am văzut-o furioasă eu? Felul cum răspundeau în momentele bune, cu pieptul sus, cu brațele rotindu-se prin aer, dar mai ales cu privirea semeață, arătau că știu să lupte.
*
Am câteva cărți pe noptieră. Încă nu le ating, doar le privesc. Le-am răsfoit de vreo câteva ori și am descoperit de fiecare dată un alt fel de a citi. E un haos în capul meu. Încă nu mă simt pregătit să fac ordine. Scriu, încerc să scriu în acest jurnal, căci mi se pare că scrisul m-ar înălța cu o notă mai sus. Ieri am privit aproape o jumătate de zi marea cum își așază straturile cu mult calm. Sunt straturi tulburi. Nu mi-e clar cum să judec asta. E o mamă a naturii care naște marile stranietăți, îmi spun, exagerând cât de cât. Simt amărăciunea acestei exagerări. Ciclul mării tulburate, al acestor nașteri, nu are nici un ritm. Adică nu are ritmul rotund sau deschis al hiperbolei. Ea ne surprinde mai mult decât ne așteptăm. Ni se oferă un spectacol mai expresiv decât furtuna de acasă privită de la fereastră. De la fereastră, cum se spune, vedem lumea cosmică a naturii, la scară mică. Percepem cât de puțin din ceea ce ni se dă aici pe malul mării. În furtună, cred, avem percepția acelei lumi de neînțeles. Cea a naturii prime. Acolo nu exista decât șocul spaimei de neînțeles. Poate acesta este farmecul în Moby Dick. Acolo, în culcușul casei, în timpul lecturii, avem descrierea monstrului adâncurilor.
