Ieri mi-am cumpărat gantere de câte 4 kilograme. Sper să-mi scot lenea asta otrăvită de pe creier. Știu că 90 la sută din cămăruțele lui nu sunt descuiate. Înțeleg că-mi trebuie ciocan și daltă ca să sparg lacătele. Numai așa am sentimentul că mă duc mai departe, că mă eliberez.
De când sunt aici îmi pun problema elanului care ne scoate din acele relații de viață sufocante. Cum să găsim iar lucrurile vii și puternice. Mă uit în jur și văd oamenii aceștia ai faptei. Pășesc ritmic spre activitățile lor tot mai diverse, tot mai bogate. Așa intuiesc acest nou mecanism social impecabil al Olandei. Aici s-a născut odată ideea de capital, de dezvoltare a unei societăți deschise, libere. Ei, olandezii, ca și italienii în Renaștere, au spart zidul acelei lumi închise. Și totuși simt la ei, care o dată în istorie au descoperit fascinația noutății, voința și energia de-a cuceri mările și oceanele, că au instinctul vechi al moderației. Știu parcă să-și concentreze resursele. Ei au reformulat acel umanism clasic european în acest spațiu de țară micuță, cu o aderență la noutatea de orice gen. Nu practică însă nicio exagerare, nicio revoltă, fără a cunoaște, sau a intui bine, conținutul noutății. Se mențin mereu în miezul unei epoci a materialității. E o lume concretă în jur, cu volume evidente, recognoscibile ușor, cu ceea ce avem depozitat în minte.
x
Kafka pune în scenă aceste exerciții ale eliberării sau încarcerării din nimic în multe variante. De multe ori se repetă. Îmi aduc aminte parabola celui ascultător care a ajuns în fața ușii încuiate. Ia de bun ce-i spune paznicul dușmănos. Așteaptă, îl repede. Așteaptă când îți vine rândul. Ar vrea să dea cu el de toți pereții, văzându-l așa ascultător și temător. Există o furie a puterii materiale, ascunse, care nu are nicio noimă.
Foucault, un filozof migălos al puterii, sigur, mult mai complicat, vorbește de amânarea perpetuă a trecerii dincolo. Un dincolo de care ne desparte suprafața acelei oglinzi în care ne confirmăm subiectivitatea, egoul sau otrăvita conștiință de sine. Există după filozoful francez, ce practică atâtea căi bifurcate, da, există peste tot și agenți ai puterii care ne manevrează. Nu contează dacă lumea-i închisă, dictatorială, sau deschisă.
Kafka ilustrează anchetarea, încarcerarea și pedepsirea celui îndrăzneț, dotat cu o voință constantă, comună totuși. Îl urmărim pe un astfel de erou până la capăt în Procesul. Agenții puteriise insinuează ușor din exterior – unde bădărani fiind, brutali, ușor îi recunoaștem -, spre interior, unde lucrurile devin confuze. Unde oprobriul sau cruzimea puterii care ne anihilează se sprijină pe complicitatea intimității noastre vinovate, suferinde.
În Castelul, pe drumul acesta al înlănțuirii, cu oamenii puterii vigilenți peste tot, arpentorul K., aflat într-un moment al crizei existențiale, al revoltei, descoperă castelul ruinat al puterii. Al opresorului. În labirintul acestui edificiu simbolic, simte el că se redescoperă. Și se revoltă. Vrea să ia viața de la capăt. O face ca un inocent, lipsit de apăsarea conștiinței. Cum ai descoperi frumusețea vieții în scăpărările clipei prezente, fericite. E un tărâm al Edenului, al Edenului lumii pur materiale. Aici redescoperă el dragostea, fidelitatea sau trădarea. În formele cele mai spontane, fără nicio legătură cu acea conștiință, stranie, a vinovăției. Cea care ne înrobește, făcându-ne victime ale unui adevăr suprem, ascuns, care ne sleiește.
Romanul nu are un sfârșit. Înțelegem că nici această trăire, a prezentului suprem, ca și cea a trecutului, cu frumusețea lui copleșitoare, nu are un viitor asigurat. În Jurnal spune că doar când ești tânăr și sesizezi frumusețea ești întreg. Sună bine. Ca o mântuire, cum se spune. Secretul ar fi să ne menținem această stare. Mereu, dacă vom înainta, vom găsi energie, cum spune el, vom găsi trepte pe care să le urcăm sau un castel pe care să-l cutreierăm.
Gata, mi-am făcut plinul cu endorfină.
x
În timp ce fac sport de obicei mă activez. Fantezia o ia razna. Tot ieri când făceam sport mi-am amintit cum Cioran privește prostit picioarele trecătorilor. Sigur, la Paris, pe marele lui bulevarde, ce manevrează mulțimi cu farmecul lor. Observă picioarele trecătorilor și spune scandalizat, în stilul lui afurisit, melancolic sau prăpăstios, unde se duc indivizii ăștia? Sigur, avem sentimentul unui mare adevăr. Urmează după asta un inspirat eseu despre absurdul acestei nesfârșite dinamici a Occidentului.
Apoi, pe stradă, dimineața, întrând în acest mecanism, sub lumina difuză a unui soare roșu, rotund, prea micuț – inspirat poate și de perplexitatea lui Cioran -, mă întreb: Ce-i cu mulțimea aceasta de oameni de treabă? Unde se duc? Spre nord? La București par agresivi, într-un cerc sufocant al indeciziei. Nici la răsărit, nici la vest. Aici, îngăduitori, surâzători, parcă nedorind mai mult decât li se dă, se lasă-n voia acelor tălpi absurde. La prima impresie, au ceva diferit și de cei din Paris, sau de cei din Londra, care par înstrăinați, deja departe, în miezul acela fierbinte al înfloririi materiale, care nu mai are nicio direcție.
Cei de aici, olandezii, nu ar fi concludenți, ca reper, în eseurile despre societatea de consum. Nu poți demonstra reificarea vieții, cum spuneau filozofii în secolul trecut, despre societatea de consum, acea sfâșiitoare plictiseală a vieții fără sens, acea înstrăinare. Par provinciali. Încă par atinși ușor de demonul barbariei naturii. Cu aerul acela proaspăt, sclipitor, abia ieșiți, ca dimineața, din întuneric. Din smoala răului improbabil. Al celor năuciți, care ajung la bariera marelui burg. Căci după Amsterdam, sau Rotterdam, sau Haga – unde și acolo întâlnești și copaci, și pământ înverzit, și heleșteuri cu stuf, cu pești și rațe, apoi și marea îngândurată, tulburată -, urmează imediat, știu bine, cum am văzut din trenuri sau autobuze, câmpurile acelea perfecte. Care, cu aerul sățios al luncii bogate și înverzite, îți schimbă și sufletul, și trupul. Simți din nou ființa cea mare cum se mișcă acolo înăuntru. Titanul mitic. Câmpii lucrate ca la carte, și nu de azi de ieri, lucrate de uriași, cu un mare și uitat meșteșug. Trebuie să fi fost totuși, în protoistoria lor, oamenii locului, niște ciudați, niște titani furioși, care, după ce se luptă ca să se apere, pentru pământ puțin, cutreieră victorioși mările. Pun borne ale țării lor departe, în Australia, cum spaniolii și portughezii în nordul Africii, în Indii, în America. Iar azi se luptă pentru bani, în adăposturi, în marile bănci, la bursă. Ascund în tiparele lor o mare furie. Nebunia ei, toarsă în mii și milioane de fire, e așezată pe creier. Atunci unde a dispărut ființa aceea uriașă din înăuntru?
Azi par doar oameni de treabă, filiformi, sportivi, oameni de mecanism. Oameni manipulați la maximum de agenții puterii din buncăre nevăzute. Ale lor sunt tălpile mergătoare, care-l enervează pe Cioran. Ei îl provoacă să scrie un eseu despre abisul istoriei. Nu vor să piardă nicio clipă în mișcarea lor eficientă. Și unde se duc? Oare știu drumul? Se întorc acasă? Am încercat și eu de multe ori să regăsesc cărarea, cu ochii mari de copil.
Dar aici e vorba de o eficiență cu o distribuție de matematică superioară în covorul social, distribuită de manipulatori cu infinită dibăcie, la toți. Sistemul lor social nu e de stânga, social-democrat, cum e cel al țărilor nordului, ci unul care-i mână pe toți, convingător, eficient, la muncă. La muncă de dimineață până seara. Nici studenții, am înțeles, nu primesc bursă, dacă nu au un astfel de angajament peren.
x
În pictura olandeză post-renascentistă, am avut sentimentul unei înțelepte adaptări la această realitate. Viziunea aceea solemnă, plină de elanuri, de retorici, din republicile italiene, când filozofii și artiștii redescoperă memoria antică, aici capătă vizibil rațiunea locului. O rațiune a unei lumi materialiste. Lumina și întunericul își dispută la sânge întâietatea în clarobscurul naturii. Marile energii se distribuie cu modestie, fără vreun sprijin divin, în toate lucrurile.
La Rembrandt, cel mai vizibil, frumusețea și adevărul sclipesc la locul lor, acolo, în mecanismul social. Lumea, așa cum este ea văzută în Rondul de noapte, e proaspătă, plină de contradicții, ca atunci când iese toată buluc de la întuneric la lumină. Rembrandt mizează acolo doar pe jocul luminii și întunericului. A căutat și a găsit uleiuri speciale pentru a da acel lustru mistic lumii materiale, a naturii. Acea tensiune a individului, atent descris în particularitatea lui, ca o lumină nouă, a regăsirii, distribuită pe armuri, pe haine, de fapt pe toate lucrurile. Această tensiune face ca ieșirea dimineața a soldaților din rondul de noapte să fie atât de impetuoasă. Vin peste noi acești uriași, care nu mai sunt ceea ce știm, cei ai nordului. Sălbaticii luptători au devenit marii luptători ai lumii materiale, financiare. Burghezi, bancheri sau negustori.
Ceva mă face să cred că timpul acela, al unei lupte neîncetate, militare sau economice, specifică acestor locuri, pe care o redau atât de clar pictorii secolului de aur, toate acestea sunt prezente și azi. Pe marile bulevarde din Amsterdam, în casele atât de bine organizate, în jocul acela al clarobscurului. E un joc al luminii și al întunericului, așa cum a fost surprins de marii pictori, comparabil, la alte dimensiuni și planuri, cu tensiunea bursei. Amsterdamul, da, e cu totul diferit de celelalte orașe. Este orașul fascinant al consumului, ca și Parisul sau Londra. Spre deosebire de Rotterdam sau Haga, unde producția duduie.
Realul acela istoric, după prăbușirea Evului Mediu, devine și mai crud, cupid, sângeros, în epoca burgheză. Brueghel redă jucăuș aceste mișcări importante de forțe ascunse. Luxul curților regale din Occident, copiat de breslele de negustori, devine la el o destrăbălare în lumea comună. E un spectacol nebun în curțile hanurilor. Cam ce se întâmplă și azi, în marile piețe, unde sclipește acel ștaif al spectacolului popular. E o estetică curajoasă. Operă de uriaș. Rabelais, care sparge normele Evului mediu, aduce la lumină marii manipulatori, și nu pe regi, curteni sau bancheri, ci uriașii mâncăi și băutori. Iar miza lui nu era doar una istorică, el vrea să dea în vileag acel dincolo al lumii, hidos și violent. Acel dincolo de socialul comun și obosit.
Începând cu Brueghel cel Tânăr, în Olanda, dar mai ales cu Bosch, apar capetele hidoase ale ființelor de dincolo. Am și acum în minte botul unei maimuțe stranii cu ochi profund umani. Omul și animalul. Umanitatea-i însă dată de gol de suferință. Bosch dă drumul acelor mesaje interzise. Pictând ce pictează, în mod inspirat, parcă se întoarce spre noi și ne strigă: Ăsta-i adevărul! În jurul lui, istoric, se întâmpla o reașezare a lumii. Iată ce ascunde în adânc acest tărâm al Olandei.
1 Comment
Splendid, fără fisură!