Cât de îndepărtată mi se pare de aici acea ființă sfâșietoare a Estului… E o metaforă inutilă, ființa asta, o caricatură a entuziasmului. Nu-mi pot scoate din minte totuși personajele acelei lumi, cu totul interioară. Sunt produse ale unui vis milenar. Sunt tari, te scutură de la locul comod de unde ești. Expresive. Vin dinăuntru, pline de smoală sau de rouă. Nu din furtunoasele labirinturi ale minții biologice, din occiput. Nu sunt produse de furtunile neuronilor încremeniți, sub șapte straturi. Prin acel onirism am văzut drama comunismului. Vin de mult mai departe de produsele rațiunii care ordonează mereu acest real de la noi. Ființa asta e nestingherită, te fixează cu ochii ei criminali, primitivi, nestingherită de niciun cataclism, războaie mondiale, crize economice, sau de schimbările colosale ale lumii mecanizate, ale științei. Nu. Estul a rămas încă în acea încleștare a rațiunii cu iraționalul. Nu poate depăși acest moment. Mă gândesc la părinții acestor personaje, la Dostoievski, la filozofii aceia mistici din jurul lui, anarhiști, idealiști, care se bat cu marii filozofi occidentali. Mulți s-au format din idealismul tare grec, alții, mai recent, din Hegel. Hegel cu filozofia lui a stăpânului și a sclavului, a sfârșitului istoriei, dar mai ales cu acea dialectică buclucașă, care a promis, ca și misticilor, o nouă rațiune. Cu asta explică ei aducerea „regatului divin” sau a „omului providențial” în politică. Materialiștii, vorbesc despre imperiul nou, de stăpânii providențiali. Hegel i-a hrănit și pe comuniști, ca și pe toată filozofia Occidentului.
Tot acest depozit pare a fi folosit și de intelighenția filozofiei românești. De aici s-a născut ideea unei noi Românii. Din nimicul adânc. Cioran, Eliade, Noica vor garanta aceste adevăruri providențiale. Sigur, tineri fiind, urmându-și maestrul, pe Nae Ionescu. Legionarismul ucigaș de aici s-a hrănit, din acest izvor. Unul care a adăpat și cultura romantică de sfârșit de secol XIX, formatoare pentru noi. Perioada interbelică a fost sfâșiată de spiritul acesta bicefal, cu o față către o memorie fantomatică, cu o alta către un prezent modern, de un real copleșitor. Perioada interbelică a fost prea scurtă pentru a opta definitiv pentru o Românie occidentală.
*
Olandezii au optat de timpuriu. Nu știu cum au ales sensul acestei viziuni, care i-a menținut în unitatea întregului. Desigur, e un regat mic. Un întreg în care rațiunea, lumina, forțele acelui interior furtunos, sălbatic și crud al naturii nordice, și-au găsit formula împăcării. Momentul lor de interioritate pasivă se vede în plastica Evului Mediu, cu motive mistice și religioase. A fost un moment scurt. De împrumut. Reluau ceea ce italienii redau în modul acela solemn, retoric, cu mult entuziasm în momentul Renașterii. Detașarea de nucleul de foc al acestei interiorități, a unui Ev Mediu ce produce multă nostalgie și melancolie încă, s-a făcut brusc. Reluau. Copiau ceva străin, erau mai atenți asupra mijloacelor tehnice ale acestei arte decât la sensul care încă nu era aflat. Calchiau, într-un mod provincial, neîndemânatici fiind, poezia acea secătuită a omului spiritual. Vor deveni ei înșiși, mai superficiali, dar mai strălucitori abia în Veacul de aur, în secolul XVII. Acolo spiritul Olandei înflorește firesc ca natura primăvara. Redescoperă cerul care respiră uman, marea furtunoasă. Vor pleca în larg, însă vor păstra măsura cu sfințenie acolo înăuntru. Norii și ploaia nu au măsuri decât în peisaj uman. Cu câtă sinceritate descriu acest entuziasm al regăsirii omului! La Hals se vede mai ales. Arta verosimilității e nebună, e reinventată. E recontactată la o memorie sfâșietoare, a celor sălbatici pe cale de a fi uitați. Vermeer, modest, se ocupă de ceea ce e comun. Rembrandt, orgolios, de socialul la fel de orgolios, o lume a puterii militare și economice, care își caută recunoaștere în acea unitate lărgită a lumii noi. Puterea politică se legitimează prin formele raționale ale dreptului, puterea economică, la fel, neîmplinită, cu o putere de fier, de piatră, își caută recunoașterea mereu în interioarele bogate, în arhitectura puternică, armată de formele fixe, geometrice. Alveole care strejuiesc bulevardele, canalele, orizontul mării darnic. Se întrevede deja clar autoritatea statului, unul modern, și a puterii paterne a interiorului. A familiei, cu rude și prieteni, euri multiple.
*
Modernismul lor a fost mai direct. Mașinismul care a produs neliniști, aici a fost integrat ușor. Omul comun, ca și intelectualul, și-l asumă. Au o memorie puternică a epocii științei noi. Universități care cercetează aplicațiile în real, matematicieni, fizicieni sau chimiști. Autoritatea lor e demult recunoscută în Franța, în Germania, în Anglia. Occidentul folosește multiplu știința și cultura. Olandezii îi rezervă un loc utilitar. Au, cred, ca niște provinciali, o altă relație a științei cu etica și cu inteligența. Cele două îi subordonează abilitățile criminale.
În anii 70, arhitectura lor respiră beton și fier, de o știință și tehnologie simplificată. Formele sunt epurate, multiplicate, aplicate spre om. Nu la stadiul brut din SUA. Olanda anilor 70 e un fel de Americă, dar altceva. E o Europă cu o conștiință coborâtă modest în real. Tehnologia în acest fel devine mai puternică. Nu au avut crizele etice, culturale de la Paris. Pare a avea o tărie ca Londra, a acelor insulari sau la buza mării.
New York-ul respiră putere, a beton jegos, a fier ruginit. Umed și plin de mizerie. Arhitectura doar canalizează acel șuvoi uman nestăvilit. Împinge omul fără sens tot înainte. Asta îi face, poate pe americani să producă mult, să consume mult, fără a avea vreun efect în conștiință. Sunt copii din Eden înrăiți. Inocenți, cu fețe de păpuși, cu ochii bulbucați. Cum sunt cei din lumea bună de la vârf, cu trupuri bine modelate, cu ADN selectat. Ca la Salinger. Cu traume de o melancolie mută. Ei dau nota despre calea spre care s-a îndreptat America anilor 70, părinții lor, unchii și prietenii conduc. Desigur, există și o altă Americă deschisă mult către cei modești, către Europa, către Asia. S-ar spune simplu că e lumea acelor care mănâncă hamburgerii și care cred o dată în an în misterul vieții. Cred în Moș Crăciun.
x
Dincolo, la noi, disputele au rămas înghețate. De pe vremea nihiliștilor sau a legionarilor. Nihiliștii ruși, care au transferat în comunism, în felul lor dual, al coexistenței creștinului inocent cu intelectualul cinic, materialist, toate proiecțiile imposibile. La noi, au visat și au răscolit realul interbelic. În modul acela autoritarist. E un comportament străin față de românul de rând. S-a vorbit de influența comunismului maoist, prin mâna lui Ceaușescu. Cel imens și autoritar. Cred că lucrurile s-au derulat în real într-un mod mult mai comod. Comunismul naționalist a răsturnat pe dos legionarismul interbelic cu rădăcini extinse în filozofia rusă. Ceaușismul ca și legionarismul au aceleași rădăcini. Rădăcini adânci, greu de smuls.
Au transformat însăși rațiunea. Rațiunea, după experiența comunismului și a războiului, nu mai este aceeași ca a Occidentului. Rușii încă mai trăiesc în acel vis diabolic al lui Ivan Karamazov sau al lui Stavroghin. Stafia lui Mîșkin sau a lui Alioșa Karamazov le bântuie doar somnul. Poporul rus profund e doar somnambul. Rusul comun de azi numai așa rămâne împăcat, suportând jugul unei oligarhii militare.
*Există la noi, la români, cred, asemenea reziduuri estice nestinse. Rațiunea Occidentului, cea care a produs acel real atât de spectaculos, care a produs acel salt atât de maiestuos în conștiință, la Paris sau la Londra, din nefericire, nu a prins rădăcini trainice. La noi, materialiști înrăiți, dedați acelui real prea optimist, au lăsat în urmă memoria. Suntem cred în onirism. Cu același onirism ne tratăm și memoria recentă, și viitorul. Vezi Cărtărescu. Suntem cred într-o dramatică indecizie.
