În fiecare dimineață, la o oră anume, când lumina iese din indecizia acelui clar obscur local, lăptos, al ceții, al ceții subțiri prin care soarele stăruie la orizont, rotund și portocaliu, făcând față acelui mediu toxic al indeciziei nordului, da, apar ca în vis două păsări fâlfâind pe la geam. Vin foarte aproape. Le aud foșnetul aspru al aripilor mari, tocite și murdare. Duhnesc a mare bătrână, îmi spun.
După aceea vine țipătul. E o chemare disperată, pe o tonalitate care străbate imediat mediul indecis. Betonul, sticla lemnul nu pot face față scrâșnetului, au un plisc cred foarte lung. Simt fluturarea acelei tonalități din gâtul lung al păsării, vine până aproape de creier. Cred că nu dorm. Sunt țipete aspre ce se nasc din magma acelui timp indecis, lăsat atât de liber și bogat între noi.
Stau nemișcat de parcă aș fi fost localizat de un reflector dușmănos. Curtea interioară pare luminată de țipătul reflectat din toate părțile. E un păsăroi care-și cheamă puiul pierdut. Un pui uriaș. Chemările au deschiderea spațiului larg. Al mării sau al câmpurilor presărate cu căsuțe identice, cu unelte, cu animale docile. Sunt infinite aceste câmpuri. Doar rețele de canale le împart în parcele, cam toate egale, iar această geometrie banalizează perfecțiunea acelei table de pământ mocirlos și de iarbă. Hrana țâșnește regulat ca într-o uzină care livrează mașini de tot felul pe bandă.
Cealaltă pasăre face rotocoale. Mai există una care controlează de sus. Caută un loc pentru chemările ei, pe care parcă le știu a fi atât de pătrunzătoare, încât vor scălda cu sunete crude orice lucru, oricât de mărunt. Vor fi insuportabile. Sunt sunete care intră, aș zice, pe frecvență, care fac să vibreze în adânc materia. Materia moleculară, atomică. Îmi tremură carnea. Îmi sângerează inima. Sunt altcineva deja.
În cameră se face lumină. O lumină nouă, avidă, pentru lumea de aici, o lumină care, după acea indecizie din faptul dimineții, cade, dă drumul ca o tornadă strălucirilor care anunță instalarea zilei. O zi comună. Sunt străluciri care colindă pielița lucrurilor. Lumina asta comună, ca și țipătul păsării, face parte din același spectru al naturii de aici. Un amestec primar din sălbăticie și viață ultra organizată.
Natura își arată chipul dușmănos prin câte o fantă. Ieri după amiază am avut surpriza să văd o clădire în care arhitectura post-geometrizată – la care domină liniile curbe, vegetală, cu trunchiuri mlădioase din oțel sau plastic dur, extrudat, ca structură de rezistență – se îmbină cu smocuri de iarbă, un fel de stuf. Eram spre apus. Acum, ziua aceea înțesată de sunete monotone și de vibrația vieții bulevardului încă nu și-a deschis larg robinetele. Persistă o neliniște pe care și peste zi natura – o simt în aer! –, sălbatică, o provoacă ritmic, aici, dintotdeauna. Și o va tot provoca.
Deodată, scârțâitul din gâtul lung și puternic al păsării, din ciocul ascuțit, cu mișcări de foarfece care bate în gol, de toacă, prinde puteri nebănuite. Trece de la acute la pâlpâiri, apoi urcă la fel de strident. O linie melodică prinde contur în subsol. E murmurul mamei care și-a găsit în sfârșit puiul. Uguie împăcată. Puiul în cele din urmă răspunde de sub o streașină la fel de strident. Devine năvalnic, imprudent, în unele momente, fracturat de neputințe. Când parcă mă obișnuiesc cu acest schimb de mesaje, păsările dispar. Fâlfâitul aripilor lor îmi ating fereastra. Murdăria linge sticla. Înghit în sec. Îmi rămâne un gol în creier după. Și o apăsare în suflet, poate de la puiul acela. Nu știu în ce măsură mă privește această viziune. Va începe o nouă zi pe care mă aștept deja că se repete.
*
Toate lucrurile încep să mi se întâmple după același calapod. Lucruri esențiale nu întrevăd. Cele comune capătă o ușoară culoare vie a zilei. Ademenitoare. Ceva se întâmplă în viața asta de aici, sub aspect pozitiv, nu prea mult, astfel încât să dispară, să se descompună instantaneu la contactul cu plăcerea timpului adormit. Timpul trecut este enorm. El îmi dă gustul amar al prezentului. Și totuși memoria nu e o sumă a celor pe care mereu mi le amintesc. Există un sens care se adaugă, puțin cât de puțin. Adaugă o melancolie la ceea ce a fost. El crește în greutate, ușor, pe zi ce trece. Deloc excesiv.
În jur, totuși, încă simt povara ușoară a vieții. A vieții ăsteia care nu mă privește. Povara prea ușoară a vieții din ochii sclipitori, din gesturi. Oricât de deschisă ar fi, pătrunzătoare, vie, totuși ea ar trebui să aibă, mai ales la maturi, o ușoară umbră. O părere de rău, de împotrivire. Acolo, la noi, umbra asta este grea. Ca teama de ziua de mâine, îmi explic rapid. La ei nimic, acel ceva de se resimte îndeamnă pe cei de aici să o țină tot așa înainte, parcă fără vrerea lor. Trecutul celor de aici pare a se topi în zarva vieții. La fel pare a fi și viitorul. Și atunci, rămâne atât de bine încrustat acel zbor în voia plutirii, în voia celor comune.
*
Viața interioară, desigur, are spațiul ei intim, fragil și indestructibil. Nimic nu o poate devoala. Când ceva care se ofilește dispare. Ne-am obișnuit. Urmăm un epic simplu, prea realist sau mecanic. Dispare fără urmă. Miezul rămâne un mister, unul mic de tot. Dar un mister care până la urmă cade la fund.
Acel mediu al interiorului pare a fi de consistența unui lichid coloidal, al unei celule înțepenite de prea mult timp în împărăția chimică și opacă a vieții trupești sau obișnuite. Doar căi ale iubirii ne pot salva, cele vizibile, cele cunoscute. În mare, pot fi legitime, sau cu un procentaj ilegitim, astfel încât pasiunea să capete puteri neprevăzute. Tot ce ar veni apoi ca reflecție ar putea fi înregistrată ca aberație psihologică, culturală sau morală. Oare acest echilibru între plăcerea zborului pe linia vântului obișnuit și cel al unei inevitabile neliniști existențiale, întâmplătoare, dă nota comună a vieții despovărate acum?
Sunt în plină zi. O zi splendidă, care mă face să uit tot.
*
Umbra aceea atât de expresivă, de la Vermeer, din desenul lui perfect, din culoarea lui picurată cu o măsură zeiască peste tot, în toate detaliile, ar putea fi tradusă ca acea insuportabilă melancolie, insuportabilă greutate, măruntă și persistentă, pe care fiecare lucru trecut ce ne-a marcat, o adaugă ființei. Are culoarea unei acuzări, o vină pe care nu o putem șterge. Poate e vina pierderii acelei greutăți pe care ne-o dă pierderea credinței, a fidelității.
*
Viața nu e în altă parte, ci aici. Kundera o spune cu ironie, cu ironia lui subțire prin care introduce multe adevăruri comune într-o lumină inexplicabil de vie. Viața e aici, îl confirm, la Amsterdam, aproape de trup, de lucrurile cele mai plăcute. Acestui mediu ar trebui să-i fac câte o scurtă descriere.
În aparență, trupurile sunt aproape perfecte. Ca și lucrurile. Aș putea spune că e mediul cu cele mai frapante chipuri. Sunt deschise spre noi și nu prea. Au strălucirea plăcută a epidermei, au strălucirea și confirmarea celor extrovertiți. Privesc mai mult spre afară. Spațiul acela dinăuntru, intim, rămâne intact. Cu această deschidere, temperată, absorb tot ce e bun și hrănitor. Cern și discern într-un mod agreabil. Prezența lor măsurată, concertată, nu tulbură. Ba dimpotrivă, face aerul ambianței mai ușor.
*
Cercetez cu un sentiment de plăcere mâini, încheieturi. Părul lung sau buclat, de un blond luminos, umerii puternici, de la natură, trup elastic și ușor. Mă las convins că dragostea de viață e acolo. Nicăieri un chip trufaș sau plin de asprime să te contrazică. Chiar și cei singuratici, femei țipătoare zărite uneori în parcurile publice, pe ferestrele mari ale caselor dubioase. Sunt ferm convins că în diminețile însorite, într-un asemenea peisaj, toți se arată sau se plimbă ca în duminicile de la noi. E un decor strălucitor. Natura rămâne deschisă, iar peste ea se împletesc zboruri înaripate, păsări necunoscute, fluturi și insecte ce mi se par prea mari.
E ceva revoltător pentru cum gândesc. Mereu caut, parcă, o asemănare cu ceea ce am în memorie, apatic, lipsit de un aport romantic. Nu am nicio înclinație însă care să mă schimbe, să mă adapteze. Chiar sunt revoltat când mă surprind șovăielnic. Când gândul sau speranța o iau în sus. Refuz parcă să împărtășesc speranțele și bucuriile cu cei de aici. Sunt momentele mele de revoltă pe care, la o cafea sau la o bere, citind încet, mi le șterg cu discreție din suflet.
*
Toți în general au atitudinea acelui cu echilibru bine școlit lăuntric. Investesc mult în deschidere, în cunoaștere sau în dragoste. Și totuși mă îndoiesc.
*
Aranjamentele intime mi le închipui ca într-o casă, în care locuiesc membrii unor familii extinse, bătrânii la parter, copiii la etaj, sus, la mansardă. Restul, apartamentele mari, cu saloane înalte, cu dormitoare ce dau dintr-un balconaș într-o piață largă. Casa are doar câteva modificări în ultimul timp. Aspectele încăperilor au fost schimbate în ani îndelungați. Construirea unei aripi frumos echipate, moderne, e un câștig bine apreciat de locatari. Nimic însă nu schimbă rânduiala impusă de spiritul părinților. Acolo, în culcușurile lor, cresc și descresc obiceiurile cele mai dulci, cu rădăcini care străbat generații. Au aceleași entuziasme, aceleași opreliști sufletești.
*
Azi am parte de fețe nespus de frumoase, cu forța strălucirii de alabastru, de zei mărunți. Ființe supranaturale scobite de mâna unui meșter priceput, supli, cu mușchii vii, cu fețe expresive și nu prea. Au puține riduri. Părul, în general bogat, ce pare să fie lăsat în voie. Nu au rigoarea și freamătul expresiei francezilor. Din amintire, ei mi se par slăbiți de eforturi mărunte, mereu deciși sau indeciși, cu fețe vii, arzând sub mulțimea de riduri.
Toți au ochii ațintiți drept în față. Cerul nu le spune prea mult, păstrează însă câte ceva din gestul romantic și gratuit. Am văzut un păr cârlionțat, ca de copil, cap delicat în ansamblu. Nicio coapsă însă prea robustă, niciun gest al brațelor, care să trimită la o elocvență ce ar putea să profaneze acest mediu închegat și comun. Par toți conectați la marele sistem. Sunt înhămați la ceea ce pare util și plăcut.
*
Seara, caut cu ochii pe geam, în tăcere, cu nervozitate și răbdare. Sunt odihnit, avid. Nu am niciun punct anemiat, slăbit. Intuiesc de aici, dinăuntru, foarte exact. Dau să înțeleg cât mai mult, disimulat firește, universul ăsta mărunt sau extins. Îi privesc ca pe păsările care țipă dimineața. Sunt conștient de discreție, de farmecul până la perfecțiune. Văd undeva bărbați eleganți care joacă tenis, care joacă fotbal, cei mai mulți cu o siguranță de sine imperturbabilă recurg, la fel, la ciclism, e un sport practicat de fiecare, zilnic, fără jenă.
