Am fost azi pentru prima dată la turn. Așa am numit această construcție (Domus, Groeningen) de la început și așa o voi numi de acum. E la mijloc o veche obsesie și nu vreau să o diminuez. Un traseu. Un traseu pe parcursul căruia ar trebui să fac un salt, de pe acea orbită să observ lumea. Să fiu un vizionar pozitivist, aici ar fi un loc potrivit. Singur și încordat, cred că din tot ceea ce e banal, schimbând unghiul de vedere, inventariind și diferențele, la nivelul detaliilor, aș putea individualiza ineditul lumii. Există un mod de abordare pentru redarea realului material, să-i simt greutatea, miracolul formelor, apoi cu o savoare îmbătătoare, când le surprind unitatea, o lume obiectivă, a cărei subiectivitate respingătoare, critică sau dimpotrivă deschisă, vrea o confruntare continuă. Sunt încurcate planurile culturale, însă iese triumfătoare cu câte un concept, o idee care închide în ea istorii, geografii, produse ale unor fantezii. Păreri despre om și uman.
*
Turnul meu, o construcție înăuntru mai trainică decât cea din afară, ce nu decurge, prin fantazare, din atmosfera nordului istoric. Nici a nordului fabulos cultural care a ajuns la noi. În subtextul scrierilor în proză ale lui Eminescu, în subsolul acelor fantezii cu specific romantic, comune de altfel, cum vedem acum cu detașare, găsim extensia unui ținut mitic nordic. Un ținut viu, ale cărui construcții și obiecte fasonate gotic sau baroc țin de un ținut ostil, răcoros și riguros, cu cât avansăm spre inima lui. Spiritul lui Eminescu are încrengături specifice nordului. Poate un nord germanic. Fantezia liberă, dar elaborată a poetului, pare a fi totuși îndrumată de o chemare ce-l domină. E o chemare a originii, a străbunilor.
*
Construcția acestui turn, de care m-am atașat, nu are nimic din aspectul clasic al nordului. Îmi aduc aminte de piatra neagră și rece din castelele lui Walter Scott. De încăperi făcute anume pentru a fi părăsite. În astfel de încăperi Hamlet și-a murmurat și țesut îndoielile. Curios sau nu, mult mai târziu, într-un astfel de loc, mi se pare că Purcărete, un avangardist pursânge, a pus în scenă, ca să dea sens, nu tragedii, ci comedii. Moliere își juca comediile în astfel de decoruri în Franța.
Turnul meu, chiar de la primele întâlniri, am simțit cum se oglindește în răspăr cu asemenea construcții istorice. Ceea ce-l învigora. Turnul nu vrea să aparțină acelui timp. Nici acestui oraș cu ticăitul lui molcom de lume burgheză. Urma să stau la Groningen câteva săptămâni. Aceasta a fost prima impresie, de decompresie, după ce am părăsit Amsterdamul. În jur, o impresie de rural, de tip patriarhal, m-a urmărit tot timpul, m-a protejat prin ritmul orașului modern, divers. Există aici și un astfel de oraș.
Mai mult decât un castel sau o catedrală, turnul acum domină acest oraș. Fiind plasat lângă o catedrală, dialogul pe care îl întrevăd, trecut-viitor, e intens. Multe zile, la început, am stat la ferestrele imense, la etajul 10 , aproape de vârf, sub căciula de sticlă, o scufie de fapt, cu totul șifonată, cu teșituri și rupturi în șarpantă, care-ți iau aerul. Am stat, citind și consemnând, cu privirile căzându-mi pe spatele imens al acoperișului catedralei, cu ale lui căderi spectaculoase, în ape abrupte, de șindrilă metalică, străbătute de ferestre micuțe, în jurul cărora zburau o mulțime de porumbei. Sunt suprafețe extinse, pline de solzișori, ca de pe burta unei dihănii, preistoric balaur al unei puteri locale, apuse demult. Mă calmau astfel de priveliști.
În jur aveam grupuri-grupuri. Fie de studenți adânciți în studiu, fie de turiști deplasându-se în ciorchine. O lume cu gesturi libere. Vorbeau în legea lor, mâncau din pachete, pe parchet sau prăvăliți în scaune. Scaunele se înmulțeau mereu. Apăreau ca din pământ. În spatele acestor centuri de oameni, care se deplasau pe tot conturul clădirii, se aflau bibliotecile. Acolo era locul câte unui funcționar. Harnic și la pândă. Vizitatorii, sau cei care veneau zoriți, în debit mare, pe două scări rulante, se răsfirau printre cărți, le scoteau din rafturi, le studiau pe picior sau la măsuțe. Cereau informații. Atunci, de folos, zâmbitori apăreau custozi. Eu am remarcat o femeie blondă.
*
Primele zile, mai mult de zece zile, aici mi le-am petrecut. Urcam cu scara sau cu liftul și-mi găseam locul și zâmbetele celor din jur. Parcă mă așteptau. Am stat multă vreme încadrat de o indiancă, o arhitectă, cu vocea ca mieunatul unei pisici – de altfel, ochii aveau asemenea tăietură, iar mânuțele se mișcau protocolar –, și o economistă din Congo. Își făceau câte un doctorat pe semne. Zâmbitoare și harnice mereu. Câteva zile mute am prins în acel loc. Uneori nici nu aveam puterea să-mi mișc mâna pe claviatura calculatorului, așa m-am obișnuit să scriu pe telefon. Îmi simțeam pulpele încordate, pântecele întărit. În fiecare seară făceam sport, acasă, lângă pat. Și totuși creierul avea perioade de moliciuni îngrozitoare. Puteam privi doar acel abis. Jos, orașul, cu o suprafață de acoperișuri strict ordonate, își continua vaietul.
Aceste momente mă încântau. În stânga, pisicuța cerceta cu ochelarii ei rotunzi o lume de imagini, concepte arhitecturale, care explodau în mintea mea în ruină. Mereu gândul îmi era aprins de salturile ei ciudate. Mereu mi-i închipuiam pe olandezi, acolo lângă ea, cu rezistența nu de piatră, ci de oțel, altoiți la vedere pe un material evaziv. Culoarea aceea a apei, din porturi, neagră, sau cenușie, de consistența unei moluște, cu o mulțime de solzișori policolori, mă domina. Apa care făcea valuri imense lângă țărmuri, apoi, când se liniștea, părea spatele acestui monstru marin.
Indianca purta o pălărioară albă ca de englez, ceea ce mă făcea să mă gândesc la un anume complex al intelectualilor indieni față de Anglia. Erau zile în care mă gândeam ușor doar la slăbiciuni. Însă indianca mea, prin tot ce făcea, părea puternică, stăpână pe un domeniu pe care îl exploata intens. Stăpânea alt spațiu, un ecosistem straniu, în genul acelui natural din extremul orient. De o fertilitate jignitoare a umezelii calde, jignitoare pentru un european, în poziția căruia mă plasam. Acea erupție a vitalității, vegetală și animală, la ea, era încărcată de concepte, de idei standardizate. Practica îmi părea o arhitectură de avangardă. Am văzut că folosea AI-ul sau un fel de AI ca să-și cârpească sau să-și elaboreze construcțiile, acolo pe hârtie. Desene care se rostogoleau, se rupeau, cădeau feliate ca dintr-un tort. Eram uimit de contrastul acelor elaborări spontane și violente și mânuța ei moale. Trăgeam cu ochiul prea des.
Apoi, mi-am schimbat locul. Trebuia să visez. Luam cu mine câte un roman, atunci reluam atent Războiul sfârșitului lumii, al lui Llosa, carte care mă uimise demult. Îi întrezăream construcția istoricește, ca din Tacit, o spun ironic, îi urmăream descrierile de tipul Flaubert, de un realism crud, la amănunte. Llosa are și fața asta de scriitor profesionist care fantazează pentru serii imense de cititori. Mereu aveam Kafka, așa ca un supliment.
Ruinele vegetale și animale ale tinerei arhitecte mă urmăreau. Turnul, deși cu totul diferit, era produsul unei asemenea atitudini. Făcea implozie, acea modernitate arogantă și contondentă de la sfârșitul secolului XX. O geometrie martirizată de un spirit marțian. Acesta era turnul cred în concepție. Un paralelipiped, îmbrăcat în marmură grea, în plăci, prinse pe dedesubt de un schelet grosolan. Dar paralelipipedul de 11 etaje, de peste 40 de metri înălțime, fusese teșit de o rațiune care-și ieșise din țâțâni. O rațiune veselă, încrezătoare, superficială acum, după atâtea decenii, îi tăiase oblic colțurile, muchiile. Asemenea lovituri îl înclinase, stătea într-o rână, oricum, cu un echilibru bine calculat. Înăuntrul acestei construcții, cu mari deschideri de sticlă, cu tot felul de elevatoare, scări rulante, lifturi, miezul fusese scobit. Îi vedeai contorsiunile pereților de sus până jos, fără mare efort. Urcarea pe scări rulante era un spectacol al acestui interior. Construcția părea deja ușor învechită. Pe din afară marmura avea deja un strat de mușiță.
Instituția funcționa de la 9 dimineața, până la ora 24, nonstop. Avea toate luminile aprinse. Nu avea nicio oprire a mecanismelor. Era o instalație gigantică, cu scop cultural, un gen de mall, un mall cultural, cu o utilizare cu totul gratuită pentru consumatori. Până sus număram pe puțin 4-5 biblioteci, specializate pe domenii mari, apoi câteva amfiteatre pentru spectacole, săli de cursuri, nenumărate bistrouri și restaurante. Restaurantele cele mai spectaculoase, vreo trei, fiecare cu o câte o specialitate culinară, erau plasate sus, chiar sub cupolă, boneta șifonată de sticlă. Mai sus de restaurante se deschidea o estradă pentru turiști, de aici se vedea orașul ca în palmă.
Uneori de acolo vorbeam cu ochii lipiți de geam cu ai mei. Vorbeam cu ei pe deasupra lumii, a acestei lumi de aici sau a celei care a fost. Câteodată ceream să mi se trimită pe card bani ca să-mi plătesc cafeaua sau gustarea.
*
Liniștea din jur devenea tot mai adâncă, acolo sus. Înălțimea de la care vedeam catedrala îi accentua acel caracter germanic. Cu o fântână cu gura prea largă, neagră, gură care vorbea de orgoliul celor de demult. Subteranele acelei fântâni păreau că fac parte dintr-un castel. Totuși, o priveliște cu catedrală plină de caracter. Sub turn, chiar sub peretele lui, multe locuințe ce păreau căsuțe cu ochii adormiți. Verdeața, copacii, unii puternici și negri, se ștergeau. E un cenușiu ce țâșnește prin interstiții de piatră. Podurile se vedeau clar. Cele mai răsărite, cum se rup în două, când trec vaporașe pe canale. Podurile sunt desfăcute de câte un mecanism bătrân, cu pârghii la vedere, lângă care stătea drept câte un podar.
*
Gura largă a fântânii, largă și neagră, îmi trezea amintiri clare din copilărie. O fântână dintr-un câmp, cu ocoale și grajduri pentru oi și vite. Mă speria și acum. Fântânile din sat aveau ghizduri cât de cât mărunte, unele din piatră. Erau lucruri pe măsura satului, așa cum îi intuiam spiritul. Fântâna din câmp avea o schelărie din lemn grosolan, peste care era montată un fel de macara, prevăzută cu o roată de mână. Scârțâia și gâfâia când ieșea apa neagră adusă prin țevi, înfipte în adânc, de un lanț cu găluște din cauciuc. Mărimea ei poate întruchipa orgoliul acelor lucruri noi. Ferma de animale era prea mare. Saivane cu porci imenși. Vedeam oameni cărați în camioane, care treceau vâjâind prin pulberea drumurilor. CAP-ul funcționa acum ca de când lumea. Oamenii intraseră deja în acel mecanism social împăcați. Nu după multă vreme, când crescusem cât de cât, având parte de crizele obișnuite ale unui adolescent, am văzut-o înecată în ierburi, acea fântână, părăsită de-acum. Fusese uitată, așa cu gura ei largă și neagră spre cer. Mecanismele înghețaseră în acel efort de a scoate apa gâlgâind din adânc. Mărăcinii își băgaseră capetele prin scheletul de metal ruginit. Era o luptă în ascuns, cu ceea ce a fost acolo orgolios. Jgheaburi de ciment ros de boturi de vaci, de oi sau de porci – porcii de acolo mi s-au părut totdeauna imenși –, fuseseră mâncate ca de un monstru de gerul iernilor din acel câmp. Ger rusesc.
