„Păros era — și tare slut/ Bătrânul individ maruth”, așa își începe Geo Bogza Balada ucigașului Maruth, din volumul clasic (vezi ce zic) al avangardei Poemul invectivă (1933), care a stârnit valuri în epocă. Pornografie și te miri ce.
După zece ani de tăcere, Marius Aldea se întoarce, back in business, cu un nou volum, apărut la Editura ART, în inclasabila colecție /pocket, care și-a primit consfințirea meritată din partea criticilor. Marius Aldea nu dezamăgește și împarte versuri delicat calibrate în stânga și-n dreapta, cu un volum intens, plin de umor și de îmbinări de cuvinte exemplare, într-o formulă (de tatuat pe antebraț) a lui Mircea Iorgulescu, pe care o găsim încă din anul 1980: „poezia miraculosului.”
Poeziile din volumul Maruth (2025) sunt martaci, care nu trebuie căutați în istoria literară. Aldea își ia avântul, desigur, de la Dimov, Tonegaru, de la Geo Bogza (sau Dumitrescu), și își construiește poveștile, rumegându-le și trecându-le printre gingii, ca semințele de pe coperta volumului sinistra, din 2015. Se vede migala. Autorul a scris la o poezie luni de zile („În medie, am scris trei texte pe an”, zice, în interviul realizat de Ema Cojocaru). E ceva mai mult decât jocul de-a gură spartă, unde imaginația dansează cu realul, până îl lasă năucit (și pe scaun), ca să tragă singură de motor, până dă de „apexul” emoției. Povești cu mineri și, în general, povești care trebuie să ne așeze pe covor sau laviță, până când bătrânului Maruth i se umple gura de povești și ți le dă, ia, cu dragoste și ardoare. Deci: narațiune. Mici parcele de poveste sunt încapsulate în prozodie: stăpânită, antrenantă și, să zic așa, „intrigantă”.
Cum citim volumul? N-are multe chei. De multe ori, e totul mură-n gură. Sosia (deci: dedublare, dar mai stați puțin): „mi-am întâlnit sosia pe terasa de la manasia/ bolborosea ceva futu-l în gură cu vocea lui john turturrro”. Cine zice? Maruth? Așa cred și eu. Mai departe: „parcă ieșeam dintr-un vis dintr-un vis cu pulsul accelerat blană/ când te urmărește în vis o katană/ am fugit spre masa unde mă aștepta tărie// și afară am dat din nou de sosie/ s-a făcut că nu mă știe că nu mă cunoaște/ năpârleam nasol arătam ca un morman de moaște// am pus mâna pe pahar l-am golit/ sosia le șoptea fetelor: îl vedeți pe ăla jerpelit/ cum unii au început de chelie/ așa are săracu’ început de sosie”. Sosia este cea care ne va spune poveștile. E într-o lume atât de străină, dar atât de a sa. Maruth, originalul, s-a dezintegrat, cedând locul unui „alt Maruth”. Și se inversează rolurile, într-o oarecare măsură, având în față această dublură. Dacă Maruth al lui Bogza și-a omorât iubita din dragoste, aici, iată, bărbatul, în rândurile din Nadejda: „se uită cu jind la cuțit îl mângâie și-l înfige-n iubit”, își găsește sfârșitul (p. 26). E o alternanță între poeziile la singular și cele în care se narează, adică exprimă un vers bogat evenimențial, cu salturi înapoi: poetul deschide paranteze și face mici caracterizări. Apoi îi chinuie sau îi „lovește” pe inadaptați; npc-uri. Există și o plăcere sadică a schimbării de „castroane”. Nu mai e doar noul ruralism. Acum gluma capătă proporții. Nici nu e necesară încadrarea aceasta spațială, despre care s-a mai vorbit vreo lună și ceva la un cenaclu bucureștean. Dimensiunea grotescă — horror latent — e ubicuă. Cine s-ar fi așteptat ca Nadejda să-l fiarbă pe bărbățel și să consume supa? Sosia asta e catalizator de rău. Se răspândește: de la Maruth (și el personaj, s-o spunem) trece la alte ipochimene. Acum observ că Nadejda suferă de halucinații sau de un soi de possession: „se duce la baie trage apa i se pare că-n oglindă este alta”.
Totul e un scenariu al unui film care așa și nu s-a mai filmat. De aici și posibila confuzie dintre planul fantastic și cel real. Dar nici fantastic n-aș zice, cu toată gura. Scenariile pe care poetul le înșiră au o marjă ridicată de neverosimilitate. De aici și fascinația, miracolul. Dacă la Dimov nu exista bifurcația, la Aldea ea e marcată de câteva legături explicative: „fugisem de acasă și în același timp eram acasă. săru’mâna mamă ce caldă e apa din vană”, ceea ce indică faptul că visul (sau visarea) a luat sfârșit, iar spectacolul cu Marcel (și titlul poeziei), care e un cal plimbat cu trenul, ia sfârșit. Sau aici: „când a sunat alarma pentru ora opt m-am gândit de ce nu sunt eu acum un sarcopt” (poezia: Creodă, p. 27). N-o luați de bună. Să nu vi se pară că volumul e un continuu vacarm imaginativ. Deschiderile sunt de toate felurile. Existențiale (à la filosofie de beție): „m-am închinat și eu cu babele în tramvai dar cu limba/ relaxarea voinței naște superstiția și asta nu se va schimba”, pe care nu le înțelegi: dacă poetul își bate joc sau, de fapt, nu-i arde de glume. Amor conjugal. Despărțiri. Sex. Rock ‘n’ Roll. Iar amor conjugal. Familist.
Volumul are și neclaritățile sale propriu-zise, pe lângă cele ce țin de fond. Nu mi se pare justificată separarea dintre Sosia și Maruth. Partea a doua, începând cu pagina 36, e vizibil mai slabă decât prima și schimbă perspectiva asupra volumului. Nici denumirea nu e reprezentativă. În timp ce în prima parte e vinul și anafura, a doua parte doar cu poezia A spus da se mai ridică la aceeași ștachetă. Avem și versuri deocheate, pe care le-am mai întâlnit în trecut, și, ca și atunci, mi se par la fel de penibile. Exemplu de „bad bars” curat: „când îngenunchezi să spui rugăciune/ îl sugi pe dumnezeu nu pe mine” (p. 43). „Pastorala” pe care o înșiră Aldea e suavă, naivă, simplă și neromantizată, dar nu și lipsită de romantism. Imagistica e ireproșabilă. Dar nu se mai întrevăd acei nori tumultuoși. Viforul nu te mai saltă. Poeziile, luate la un loc, au valoarea unui singur vers din 16 ani. Fata și tata, poezie (câteva pagini mai sus), care — nu încape îndoială — rupe fața într-o scânteiere chiar și celei mai sumbre grimase.
În cazul noului volum semnat de Marius Aldea, veți întâlni mini-erupții în spirit, care, uneori, izbucnesc într-un hohot, alteori se prefac într-o încruntare. Cartea e diluată tematic. Nicăieri nu se zărește un gros-plan, iar conglomeratul de elemente disparate priește. Este un dans viu, aberant, care te prinde, chiar dacă nu știi prea bine pașii. Un spumos haz de necaz, de care sunt sigur că va încolți.
