Inițial am scris „puterea alintaromei”, dar mi s-a părut un titlu prea frivol prin trimiterea la un produs mass-market. Mihai Ignat este un maestru și, dacă e să-i compar poezia cu o cafea, aș alege mai degrabă una de specialitate. Dar, dincolo de conotații, aceasta e forța lui Ignat: să frapeze cu gesturi inefabile, să șocheze prin blândețe. Cu, pe alocuri, tușe de voluptate.
Pentru că Ignat riscă să devină cu timpul un scriitor apreciat mai degrabă de literați decât de publicul larg de poezie, mă văd dator să evidențiez recent lansatul său volum, prin acest semnal lipsit, hélas, de finețea unei cronici aprofundate (pe care ar merita-o). În Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille (Cartier, 2024) poetul-dramaturg definește, în circa șaptezeci de poeme în proză (posibile monologuri sau ploturi scenice), iubirea – cu multiplele ei aspecte indicibile: tensiuni, lupte, asalturi, cedări, tentații, renunțări… și încă, și încă…
„Nu, nu sînt romantic” – ne previne el în textul-incipit al volumului și – da: se ține de acest statement în tot restul volumului. Ignat evită orice urmă de sentimentalism și de clișeu romanțios pe parcursul întregii cărți și, în general, ne dejoacă așteptările în materie de poezie de dragoste. Dar satisface așteptările noastre de la unul dintre cei mai experimentali reprezentanți ai nouăzecismului.
