Normal că după moarte nu îți mai poți scrie singur epitaful și nici nu ar mai avea sens. Nici farmec. Nici viață. Ar fi poate ca o emanație făcută cu IA care desigur că la cât este de inteligentă poate să genereze poezie artificială chiar și după moarte. Ea oricum tot ce face face în moarte, neavând viață în ea.
Dar ca să revenim și să rămânem în viață, să aruncăm un ochi peste antologia de epitafuri românești, intitulată Doar o vorbă să-ți mai spoon: River, coordonată de maestrul Ion Barbu, grafician și poet (și cine știe, poate și matematician abscons), la mereu proaspăta editură Paralela 45, aflată în zodia Dianei Iepure.
Motorul care a declanșat în mintea lui Ion Barbu ideea alcătuirii acestei năstrușnice antologii pe care o putem alinta ca fiind mortală, fără să precizăm dacă la propriu sau la figurat, sau dacă nu cumva și și, l-a reprezentat antologia de epitafuri poetice realizată în anul 1915 de către poetul american Edgar Lee Masters, intitulată Spoon River Anthology, antologie care a devenit o legendă în sine sau care l-a transformat pe autorul ei într-un poem legendar, despre care Miss Wikipedia scrie: „Edgar Lee Masters a revoluționat clișeele poetice ale epocii, introducând în literatură, prin intermediul epitafurilor, un suflu viu, de o tulburătoare autenticitate imagistică, fiind și un act de acuzare al vieții americane din perioada neopuritană”. Desigur, antologia originală s-a bucurat de o interdicție în școli și biblioteci valabilă până în 1974 (interdicție pentru care a votat inclusiv mama poetului, pesemne tot o ultrapuritană). Și nu întâmplător am lăsat fără ghilimelele de ironie verbul „s-a bucurat”, pentru că, pe principiul ancestral, edenic chiar, care spune că tot ce este interzis este mai palpitant, conform istoricului local, Kelvin Sampson: „în pofida interzicerii cărții, aproape fiecare familie din Lewistown avea pitit prin casă câte un exemplar al acesteia”.
Dar să revenim totuși la varianta românească a antologiei de epitafuri, cu Ion Barbu în rolul lui Edgar Lee Masters și să începem prin a alcătui lista poeților și poetelor incluși între paginile acesteia, atât a celor vii cât și a celor morți, dar care firește că s-au îngrijit să nu treacă dincolo mai înainte de a-și fi scris epitaful (pentru că este un lucru cert, știut, axiomatic, că orice poet, indiferent de timpul în care a trăit, a avut la un moment dat revelația faptul că peste veacuri se va găsi un Ion Barbu care să le includă epitaful într-o antologie care să-i resusciteze și care să-i așeze măcar încă o dată printre poeții vii): Cristian Popescu, Mihai Eminescu, Șerban Foarță, Florin Iaru, Constantin Abăluță, Dinu Adam, Adrian Alui Gheorghe, Vlad Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Șerban Axinte, Angela Baciu, Flori Bălănescu, Florin Bican, Andrei Bodiu, Emil Brumaru, Romulus Bucur, I. L. Caragiale, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Ionel Ciupureanu, Mariana Codruț, Dan Coman, Teodora Coman, George Coșbuc, Andrei Crăciun, Nicoleta Dabija, Suzana Dan, Vasile Dâncu, Vasile George Dâncu, Ana Dragu, Aurel Dumitrașcu, Florin Dumitrescu, Lia Faur, Benjamin Fondane, Mihail Gălățanu, Diana Geacăr, Sorin Gherguț, Bogdan Ghiu, Mugur Grosu, Romina Hamzeu, Cristina Hermeziu, Diana Iepure, Letiția Ilea, Nora Iuga, Iv cel Naiv, Ligia Keșișian, Florin Lăzărescu, Daniela Luca, Ștefan Manasia, Mariana Marin, Marin Mălaicu-Hondrari, Mitoș Micleușanu, Rozana Mihalache, Șerban Mihalache, Ștefania Mihalache, Călin-Andrei Mihăilescu, Cilibi Moise, Goran Mrakic, Ion Mureșan, Alexandru Mușina, Radu Nițescu, Ruxandra Novac, Dan Panaet, Aurel Pantrea, Radu Paraschivescu, Florin Partene, Ligia Pârvulescu, Cosmin Perța, Lucian Perța, Gabriela Petre, Marta Petreu, Alexandru Petria, Ioan Es. Pop, Ciprian Popescu, Simona Popescu, Nicolae Prelipceanu, Mihai Radu, Radu Sergiu Ruba, Ion D. Sîrbu, Dan Sociu, Octavian Soviany, Dan Stanciu, Bogdan – Alexandru Stănescu, Moni Stănilă, Petre Stoica, Robert Șerban, Livia Ștefan, Olga Ștefan, Cristian-Iohan Ștefănescu, Iulian Tănase, Chris Tănăsescu/ Margento, Lucian Dan Teodorovici, Gabriel Timoceanu, Marcel Tolcea, Dorin Tudoran, Tatiana Țîbuleac, Mihai Ursachi, Anda Vahnovan, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Lucian Vasilescu, Lucian Vasiliu, Romulus Vulpescu, Luiza Zamora, Pavel Șușară, Ion Barbu.
Iar înainte de a cita, perfect la întâmplare (sau nu), ca să nu fie cu supărare, patru poeme din carte (câte două pe fiecare gen, paritate egală, să nu avem vorbe la proces post-mortem), aș vrea să vă spun că atmosfera generală a antologiei este una axată pe umor negru, absolut toți poeții invitați să participe la această antologie, cel puțin cei vii, găsind în aceasta un bun prilej de a da morții cu tifla, de a-și râde de moarte, dar și de viață, într-un cuvânt de ei înșiși. Putem spune că avem în paginile acestei antologii o variantă extinsă și mult mai complexă a Cimitirului Vesel de la Săpânța. Iar ilustrațiile geniale realizate de același Ion Barbu fac din această carte o aproape inepuizabilă (pentru că totuși, la pagina 165 se sfârșește cartea) sursă de râs și de bună dispoziție. Cum ar spune un prozator român, mort, dar etern contemporan, pre numele său, Ion Creangă, „să tot trăiești și să nu mai mori”.
Și acum, să dăm Cezarului ce este al Cezarului și să cităm câteva epitafuri:
„te iubesc// dulce viață, eu doar cu tine vreau să fiu./ moartea/ e doar o căsnicie aranjată.// scumpă moarte,/ eu tot la tine mă întorc./ viața/ e doar o simplă aventură” (Mugur Grosu);
„ai grijă de ce-i al tău, să nu mai fie doar al tău:/ te poți dărui tuturor/ la organ, la bucată:/ ce coadă va fi, câți doritori/ la inima ta de donator,/ la rinichi, la ficat,/ la ce mai scapă intact,/ după ce decesul va fi declarat./ de pe-acum mă simt un om mai bun, mai împăcat/ când mă gândesc la cât e de livrat/ din mine, unde nimeni în afară de medic/ nu m-a cunoscut cu-adevărat”(Teodora Coman);
„după atâtea locuințe temporare/ mi-au dat aici un loc de veci// n-am avut niciun fel de proprietăți/ nu las nimic în urmă/ nici umbră nu mai fac pământului// pentru cei ca mine/ oricât de puțin ar trăi/ tot e prea mult// spre deosebire de ce se spune/ mereu am văzut regretele/ mai umane decât speranța// mi-ar fi plăcut să fiu îngropat într-o inimă/ dar nu am fost destul de bun pentru asta” (Marin Mălaicu-Hondrari);
„Diana Iepure, o femeie care a fost odată frumoasă, apoi n-a mai fost/ Vedeți aici o poză din anii ei de glorie/ Când trupul tânăr al Dianei zbârnâia și încălzea cu ușurință aerul din jur/ De-ați știi ce talie avea, ce picioare, dar mai ales ce sâni nemaipomeniți/ Și așa au rămas până la moarte sau poate că nu,/ Dar când soțul ei o încredința că e așa, ea se lăsa ușor convinsă/ Ceea ce nu îi stătea în fire, căci punea mereu totul la îndoială/ Unde e acum Diana cea spirituală, arțăgoasă, plină de idei/ Și înzestrată cu oareșce talent literar?/ Probabil că bea în rai o cafea potrivit de amară/ Mușcă dintr-o înghețată stropită cu puțin coniac/ Și trage cu ochiul prin sufrageriile urmașilor/ Să se încredințeze că încă mai au cărțile ei/ Puse la loc de cinste” (Diana Iepure).
