Florin Dumitrescu (n. 1966, București) debutează ca textier pentru Timpuri Noi la sfârșitul anilor ‘80 (pe disc în 1992). Se consacră cu Sarmalele Reci, cărora le este unic textier din 1993. În următorii treizeci de ani, compune texte pentru o varietate de muzicieni de pop, rock, folk și jazz.
Cel mai recent proiect muzical este colaborarea cu saxofonistul și compozitorul Mihai Iordache pentru albumul Zeuții (2022), transpus într-un spectacol de jazz experimental și spoken word. Autor al volumelor de poezie Ana are mere (1997), ÎNcântece (2007) și Dodii (2016), Dumitrescu participă la cele trei volume colective ale grupului Marfă (1996, 2012 și 2019). În prezent, este lector la Universitatea „Transilvania” din Brașov, unde predă antropologie și copywriting.
Poemele sunt preluate din Sentimentul naturii, Casa de Editură Max Blecher, 2023, carte apărută în colaborare cu H’art Gallery, cu 10 desene de Adrian Preda.
[Prelata se așterne]
Prelata se așterne peste pepeni
Neoane chicote și melodii
de la Megaimage de vizavi
vitrina scuipă peste piața Gemeni
Sub mușama harbujii vor musti
la noapte senzuali obraznici țepeni
cum n-au mai pomenit nicicând asemeni
iscoditorii ochi de mușterii
Vindeam pe vremuri tot pân`la nămiezi
recită moșu-același vechi lamento
cu prinse-n barbă perlele de miez
și vorbele se sparg de pavimentul
îngemănatei hale și-o transformă
încet într-o curcubătă diformă
[Hai dă-mi un pol]
Hai dă-mi un pol să plec și eu acasă
apropie-te șefu`ia și vezi
hai pipăie alege din grămezi
de poame pe-aia mai voluptuoasă
În zori când ți le-aduc dinspre livezi
până la piață-n Vatra Luminoasă
în toată duba pare să miroasă
ca pielea îngerașilor obezi
Darul din rai nu se contorizează
Rodul mai rodnic se pogoară-n lăzi
și-ți dau mai multe mere decât crezi
Hai nu te mai codi atâta lasă
și dă-mi un pol să plec și eu acasă
Dudești
Pe noi ce-am încolțit sub oțetari
și ne-a hrănit sudoarea lor cea acră
pecetea mahalalei ne consacră
drept cei mai păguboși panacotari
Noi ahtiați de puful păpădiilor
toxicomani ai pânzei de omidă
nu resimțim nici silă nici obidă
și nici regrete năpădi-ne-vor
că am crescut ca niște bălării
că infestăm și năclăim vitrina
metropolei în care nu știm cine-a
dispus să fim întemnițați de vii
Pe noi care ne-am cocoțat în duzi
și-am explorat pe boltă stele umede
n-au să ne smulgă neam din lumea de
unde scoboară îngerii zăluzi
