Citesc Anii romantici (Polirom, 2024) cu o melancolie iremediabilă. Recent, am primit volumele de interviuri ale profesorului și prietenului Zoltán Rostás și încerc același sentiment. Câte speranțe am avut în dezordinea care s-a instalat după 1989, și cât ne-am zbătut să fie altfel! Iar speranțele ni se dărâmă sub ochii noștri.
Dar nu vreau să alterez textul Gabrielei Adameșteanu cu romantismul meu rănit. Ea vorbește într-un mod foarte lucid – Privește înapoi fără mânie este titlul introducerii -, neascunzându-și rănile, dar nici nu căutând explicații conspiraționiste: nu alege să fie rănită. Citim portretul nuanțat al lui Paul Goma, al Anei Blandiana, al lui Nicolae Manolescu, al lui Mircea Cărtărescu, al lui Emil Constantinescu, al lui Mihnea Berindei, al revistei 22 și al altora despre a căror personalitate „civilă” am știut câte ceva, dar Anii romantici ne relevă și alte nuanțe.
„Citesc acum romane despre România anilor `90, de pildă Les amnésiques, al lui Hervé Claude, și sunt șocată că el, cu ochiul proaspăt al unui occidental, a văzut un București cenușiu, întunecat, cu interioarele vechilor case pline de praf, încărcate, demodate, tocite. Iar oamenii – confuzi. Eu vedeam un alt București, pe care perspectiva culturală și sentimentele statornice îl colorau atrăgător; casele cu fațade îmbătrânite, scheletele blocurilor neterminate de Ceaușescu, străzile pline de gropi îmi strângeau inima, ca semnele bolii de pe fața unei făpturi dragi.” (27-28.) Asta este cea mai umană trăsătură a memoriilor scriitoarei: nu condamnă comunismul cu elanul unei Jeanne D`Arc care a trăit până la prăbușirea acestuia pe Lună, nu intră într-un maniheism tot mai supărător cu trecerea timpului.
Am fost surprins să aflu că autoarea magnificului roman Dimineața pierdută nu s-a pregătit să devină scriitoare, nu asta fusese chemarea ei cea dintâi, s-a întâmplat să fie – și ce bine că i s-a întâmplat! Am citit cu mare interes despre unchii ei dinspre tată, care mai de care mai pregătit și mai pionier în ceea ce a făcut: Cornel, chirurgul care a murit în închisoare în perioada comunismului, Dinu, marele arheolog italian și Ion (Oiță), care crease printre alții școala românească de patologie medicală veterinară.
Am aflat cu puțină invidie despre rezidența în legendarul Iowa City, și cu o strângere de inimă despre Ioan Petru Culianu, savantul a cărei viață s-a stins într-un mod atât de tragic.
Structura Anilor romantici este ea înseși romantică: în haosul ei, personajul care este Gabriela Adameșteanu se caută continuu, iar textul se întoarce din când în când la un subiect (rezidența, Culianu, ca să nu mai vorbim despre accidentul de mașină a cărei descriere ni se promite îndelung înainte ca să se întâmple). Memoriile Gabrielei Adameșteanu sunt ca un Bolero în proză, aspectul acesta fiind accentuat și de sintagma reluată mereu în italice, o repetiție tipografică care mi s-a părut inutilă.
Firește, e foarte greu să stabilești limite: când s-au terminat anii romantici? Ca și Pascal, dacă nu mă întrebați, îmi dau seama când s-au terminat anii mei romantici, dar dacă mă întrebați, habar nu am. Aștept cu mare interes continuarea volumului, Meserii nerecomandate femeilor, și pentru că e foarte emoționant cum o persoană care s-a socializat într-un regim închis îmbrățișează un feminism nuanțat.
Poate că farmecul Anilor romantici este chiar asta: un om care nuanțează mereu – „Mania contradicției îți aduce destule inconveniente, dar îți susține independența, mai ales dacă o filtrezi rațional”, spune autoarea (19.) – ajunge într-o perioadă în care nici speranțele, nici acțiunile nu prea sunt filtrate sau sunt filtrate altfel. Ce bine-ar fi dacă am putea trăi doar în literatură.
