Într-o zi de pe la începutul lui 2012 eram în redacția ziarului Ring la biroul meu și, într-un moment de respiro, ascultam la căști Phoenix. La un moment dat m-am trezit cu Ovidiu Lipan Țăndărică în fața mea. Mi se părea că visez. Nu mai trăisem niciodată o asemenea coincidență. Parcă, prin cine știe ce minune, un duh al muzicii se întrupase pentru a-mi arăta că minunile sunt posibile. I-am arătat lui Țăndărică ce ascultam și îmi amintesc că a fost și el încântat de coincidență.
„Minunea” fusese pusă la cale de fotograful Ștefan Ioniță, care a și făcut demersurile pentru un interviu. Câteva zile mai târziu am avut acest dialog cu Ovidiu Lipan Țăndărică pentru ziarul „Centrul Vechi”, un săptămânal distribuit gratuit la acea vreme în centrul istoric al Bucureștiului. Este singurul interviu pe care l-am realizat cu un membru al formației Phoenix. Ar fi trebuit să urmeze unul și cu Mircea Baniciu, dar nu s-a întâmplat. Am mai avut însă onoarea de a sta față în față cu regretatul Leo Iorga și cu Vlady Cnejevici, dar asta e altă poveste.
Cu imperfecțiuni și cu ezitări, iată interviul integral pe care mi l-a acordat Ovidiu Lipan Țăndărică acum 12 ani. Una dintre figurile centrale este regretatul, de acum, Nicu Covaci.
Întrucât nu s-a păstrat nicio fotografie de la acel interviu, mi-am permis să iau una de pe pagina de Facebook a lui Ovidiu Lipan Țăndărică, de aici: https://www.facebook.com/photo/?fbid=994428622139082&set=pb.100047158595342.-2207520000
Cum se vedeau lucrurile din afară înspre România în perioada de după plecarea în occident?
Atunci când am ajuns nici nu am apucat să văd bine cum se vedea România de afară pentru că eu încercam să mă acomodez având o ruptură de viaţă în spatele meu. Părăsirea României, ajungând pe un teren care era necunoscut pentru noi… am încercat să ne construim acolo o viziune pentru drumul pe care-l aveam de parcurs. România nu am mai văzut-o. Ştiam că în România… eram siguri de fapt că nu ne vom mai întoarce niciodată… o aveam în sufletul nostru, aşa cum o ştiam noi. Ar fi fost prea devreme să-mi fac o idee cam cum arată România într-o perioadă în care eu trăiam în lumină şi în libertate, dar într-o închisoare spirituală de altfel.
România rupsese toate punţile cu lumea civilizată. Noi aici întreţineam flacăra speranţei şi prin muzica dvs., chiar dacă această muzică fusese interzisă.
Noi trăiam prin voi. Noi am fost interzişi, nu numai muzica. Am auzit, pentru că îmi spuneau şi colegi de la anumite trupe de rock, că a stat la rând unul dintre marii solişti vocali rock ai României, să cumpere de la magazinul Muzica albumul şi cu el sub braţ, pe furiş, nu ştiu, l-a luat de la cineva, nu mai ştiu prin ce combinaţie, cu altă copertă, cu alte chestii… era ceva, într-adevăr! Am creat şi o stare specială noi, cu plecarea noastră din România, lăsând aici o urmă puternică întipărită în memoria publicului de rock românesc. Sigur că am fost foarte loviţi de plecarea noastră. Plecarea noastră a fost un pod fără întoarcere, pe care acum de fapt îl are România – şi am spus-o de multe ori – trebuie să speculăm momentul acesta. Am făcut un pod cultural cu lumea întreagă şi cu atât mai mult trebuie să ne susţinem artiştii şi valorile naţionale, pentru a nu ne izola de tot ce am realizat.
Este adevărat că aţi avut un conflict, ceilalţi membri ai formaţiei, cu Mircea Baniciu, înainte de plecarea în Germania?
Nu, în niciun caz. Conflicte tinereşti, conflicte normale, care există în orice trupă… au fost divergenţe normale, ca în orice trupă. Mircea Baniciu nu a ştiut că noi plecăm. Nu ştiu dacă au fost şi alte motive, dar eu ştiu că el nu a avut cunoştinţă de plecare. El trebuia să vină să-şi ia banii şi atunci ar fi aflat. Asta pentru că nu a ştiut nimeni până în momentul în care ne-am decis, într-o dimineaţă. Nicu avea planul deja făcut, eu intuiam ceva, i-am şi spus în seara cănd veneam de la Bucureşti spre Timişoara: „Dacă tot îţi iei instrumentele, hai să facem cumva să ne iei şi pe noi!”
Nicu Covaci era deja plecat de un an în Olanda.
Da, şi a ieşit cum a ieşit. Restul este subiect de roman. Va fi scris într-o carte care va urma curând.
Cum aţi respirat în boxele alea?
Îţi imaginezi că numai la asta nu ne-am gândit!
Cât timp a durat?
Păi, câţiva kilometri până la graniţă şi câţiva după. Ne scotea Nicu pe fiecare. Dar nu asta e ideea. Eu acum explic într-un mod foarte uscat, aşa, or povestea e mult mai colorată, plină de culoare, de încărcătură emoţională puternică. E de neexplicat asta.
În istoria rockului românesc aţi fost unul dintre cei mai tineri toboşari la debut.
La nouă ani deja băteam la tobe, aveam o trupă la Iaşi, cântam rock. Aveam nişte instrumentişti foarte buni şi sigur că eram foarte pasionat. Numai cu pasiune şi cu dedicaţie totală în ceea ce faci poţi să realizezi asemenea performanţă, plus longevitate, pentru că trebuie să te reinventezi de fiecare dată. După cum vezi, acum am realizat, de când m-am întors în România, din 2000 încoace, în jur de opt albume care au o stilistică diferită, compun muzică, orchestrez, am ideile mele de a concepe muzica şi concertele pe care le realizez…de acum încolo, ultimul concert mi-a dat iarăşi foarte mult curaj de a realiza evenimente noi, cu orchestră mare. Am mai multe proiecte în care vreau să includ şi Getica şi albumul La Passion, cântat cu orchestră de cameră. Să vedem acum… Le cam duc la sfârşit, cam tot ce-mi propun realizez.
Cum se împacă ideea asta de consecvenţă artistică cu artistul boem care are planuri pe care le începe, le mai lasă, le reia etc.?
Eu am o trăire foarte puternică, am mai spus-o de multe ori. Şi când dorm creierul meu cântă. Eu sunt 24 din 24 conectat la altceva decât trăim noi zi de zi. Eu când mă reîntorc am flash-uri, deci când mă reîntorc şi îmi trăiesc viaţa asta cotidiană, care este foarte interesantă, de fapt, şi toată evoluţia României care, dacă n-aş fi fost aici aş fi regretat toată viaţa, poate că şi datorită acestui fapt şi vorbesc limba română, limba mea, eu având totuşi familia în Germania. De pe urma părinţilor mei nu mai am niciun fel de familie în România, dar m-am reîntors în România tocmai pentru că simt foarte puternic româneşte şi n-aş mai suporta, n-aş mai fi suportat să trăiesc în diaspora. Noi până în 1990 am avut o stare de exil acolo, dar după aceea s-au deschis drumurile cu prima posibilitate pe care am avut-o să mă întorc în ţară.
Asta s-a întâmplat chiar în 1990.
În 1990, după revoluţie, m-am dus în primul rând cu nişte ajutoare la Iaşi. Am vrut să fac ceva, să duc ceva la Iaşi ca să ajut acolo deoarece peste tot în ţară se trimiteau ajutoare, dar în Moldova nu, ajungeau foarte greu. Atunci tocmai se născuse fiul meu. E copil de revoluţie, s-a născut pe 30 noiembrie 1989. La mine era ca la gară. Am dormit cu armata, cu ajutoare, cu camioane, cu încărcat, la spitale, cu medicamente, era nebunie. Am realizat venirea mea cumva mai triumfală. Mi-a făcut mare plăcere să mă întâlnesc şi cu Sergiu Celibidache.
Cam asta e viaţa. Suntem nişte călători în excursia asta mică pe această planetă, în care încercăm să trăim un echilibru armonic, să înţelegem până la urmă cât putem, fiecare cât poate, de ce suntem aici, pentru ce şi care e ideea.
A fost o surpriză pentru dvs., la primul concert Phoenix de după revoluţie din România, să vedeți că oamenii vă știu integral textele cântecelor.
A fost într-adevăr un festival la Palatul Copiilor, care a durat vreo două, trei zile. Noi am avut două zile, o zi înăuntru, o zi afară am dat concerte. Într-adevăr, am fost foarte surprinşi de publicul de acolo, erau trei generaţii care cântau textele cu noi. Asta ne-a dat curaj de fiecare dată. Acum, ce să spun, Phoenix a trecut prin diferite perioade. Am lăsat la cenuşă, maldăre de cenuşă, vorba lui Nicu, pentru a renaşte de fiecare dată.
Formaţia a avut şi mulţi componenţi.
Au trecut foarte mulţi, într-adevăr, dar sunt câţiva care aproape că s-au confundat cu Phoenix. Cam asta a fost, pentru că Phoenix a fost ca un circuit închis. El nu a ţinut neapărat la… a fost foarte greu şi pentru alţii să se întreţină din muzica Phoenix, şi atunci fiecare şi-a făcut alte proiecte, n-au mai insistat să rămână în grup, şi atunci s-a schimbat componenţa. Phoenix a încercat şi în Germania, şi pe plan internaţional… se pare că e o muzică mult mai apreciată în România şi care a lăsat într-adevăr patrimoniului naţional… este o muzică, o simbioză rock etno cu elemente arhaice, care într-adevăr este originală, are o componentă genetică. Şi muzica mea, de altfel, pentru că eu, având concertele astea şi cântând o muzică total paralelă față de ce face Phoenix, dar având totuşi un parfum phoenixist, pink floydian. Nu poţi să te debarasezi de stilul ăsta de muzică, dar şi de chanson, şi pare o formă de old-music.
În anii 60 Phoenix a avut şi o influenţă din muzica psihedelică.
Cantafabule a ridicat enorm prin acel dublu album, cu concertele de pe stadioane, şi s-a făcut o sinteză acolo cu artişti cu mare personalitate, Ioji Kappl, Reininger, Baniciu, eu, unde fiecare şi-a adus aportul. Plus Nicu Covaci care este dintotdeauna şi care este nelipsit clar soundul lui de double-six şi stilul lui de a cânta. Aşa a ajuns ceva special.
Ce părere aveţi despre paralela dintre Phoenix şi Beatles, de fapt despre faptul că românii consideră că Phoenix sunt Beatles-ii României?
Am fost foarte apreciaţi şi suntem foarte iubiţi, dar uneori suntem şi denigraţi. Aici noi ne tragem unii pe alţii în jos. Noi suntem sinucigaşi ca popor. Noi n-o să lăsăm niciodată cultura şi pe cei buni să străbată şi să fie susţinuţi, cum l-au susţinut grecii pe Yannis – iar acum toată lumea se întreabă de unde e. La noi foarte puţini spun… noi nu vrem să lăsăm marii artişti, artiştii consacraţi, să-i susţinem şi să… dimpotrivă! Din cauza asta – că asta şi spuneam zilele astea cu concertul ăsta pe care l-am avut acum la Sala Palatului, pe 27 noiembrie, mi-am făcut mulţi duşmani.
De ce?
Întotdeauna când iese ceva bine simţi cum… este incredibil, în loc să fii susţinut acum, să te bucuri de un om care a realizat un eveniment care într-adevăr este genă, spectacolul! Şi le-a plăcut, dar tocmai fiindcă le-a plăcut, cu atât te invidiază şi te urăsc mai mult.
Sunt voci care ies în evidenţă?
Sunt energii care, desigur, le auzi, le simţi. Asta e foarte grav, ce se întâmplă. Dacă te afli la un nivel mediocru, te lasă în pace. Eşti drăguţ, toată lumea e drăguţă cu tine. În momentul când urci la alt nivel şi începi să te afirmi şi faci ceva deosebit, care şi place, ăla căruia i-a plăcut te invidiază şi vrea să te termine. Este incredibil ce senzaţie înfiorătoare este asta!
Lumea vă confundă practic cu Phoenix, dar mai puţin se vorbeşte despre perioada pe care aţi petrecut-o la Roşu şi Negru.
A fost o perioadă foarte importantă, cu Nancy Brandes, cu care şi acum sunt în relaţii extraordinare. De fiecare dată când vine în ţară sunt primul care mă sună. Punem lucruri la cale, diferite evenimente, acum o să punem un spectacol. Eu sunt un liant al muzicii rock româneşti. Eu am avut şansa să cânt cu două formaţii foarte importante, foarte mari, diferit stilistic: la Roşu şi Negru cântam jazz rock, la Phoenix tot un rock, dar un etno rock.
Este adevărat că sunt piese Roşu şi Negru care nu au fost înregistrate şi s-au pierdut?
Da, e adevărat. Au rămas nişte imprimări pe undeva, pe la Casa Studenţilor de la Iaşi, recitaluri de-ale mele cu Nancy, unul cred că a mai rămas, cu Emil Trocan, basistul de pe vremea aceea. Şi Roşu şi Negru s-a schimbat foarte mult în timp, a fost o şcoală de muzică de fapt, pentru că numai cu plecarea lui Nancy şi a mea s-au schimbat stilistic, nu a mai fost acel nucleu de muzică între… am fost printre primele formaţii româneşti care am avut concert cu orchestră simfonică la Iaşi. Se cânta bine şi erau instrumentişti foarte buni. Eu am fost pus în valoare de Roşu şi Negru, de Nancy mai ales. El a ţinut atât de mult la mine şi descoperind talentul meu la doar 13 ani… la 15 ani şi jumătate am avut festivalul de rock unde am venit cu două tobe mari, parcă eram de pe altă planetă, în Bucureşti. Se lucrau tot felul de muzici, toate formaţiile din ţară. Am uimit şi cred că asta a rămas, ca o chestie de uimire, am fost mai mult uimitor la tobe. Eu am nişte solouri şi o tehnică care pe vremea aceea nu se cânta în ţară.
Este corect spus că Nicu Covaci v-a adus la Phoenix? Este adevărat că aţi fost cooptat deoarece aveaţi un ritm mai puternic la tobe decât Costin Petrescu?
Nu. Pe mine nu m-a adus nimeni nicăieri. Eu sunt de sine stătător. Nu e vorba de forţă, ci de cultură muzicală. E vorba de ştiinţă, de tehnică, de mod de a cânta. E vorba de multe aici.
Da, dar după venirea dvs. a apărut Cantafabule, care a fost un masterpiece.
Eu am rămas la Timişoara să văd despre ce e vorba, am ascultat din lucrări, am văzut cum e şi am spus da, rămân aici, hai să lucrăm şi hai să facem să meargă mai departe… textele erau făcute şi mare parte din muzică.
Apropo de texte, cum a fost colaborarea cu Şerban Foarţă?
Foarţă a fost unul dintre elementele importante. A schimbat totul prin acest text genial, prin Cantafabule, toată ideea de a comunica prin basme şi nuvele arhaice. Cu Andrei Ujică, amândoi au făcut o lucrare extraordinară şi atunci, sigur, s-a mulat muzica pe textele acelea şi a ieşit o chestie de mare forţă, dar tot melancolică, stranie, plină de mister şi filozofică. Cred că asta este menirea unui album, să dăinuie în timp.
Spuneţi-mi, vă rog, câteva lucruri despre fenomenul Club A, unde aţi şi cântat de altfel.
La Club A am avut până foarte târziu un poster. Am fost acolo cu Roşu şi Negru. Era pe vremea când Caramitru recita poezii, Pittiş, era pe vremea lui Dan Andrei Aldea… făceam session-uri… se făceau lucruri interesante acolo şi veneam cu mare drag. Era şi în perioada festivalului atunci. Festivalul se anunţa la Preoteasa, la Casa Studenţilor. Acolo erau întâlnirile şi seratele şi se făceau nişte seri minunate. Ţin minte şi acum, făceam nişte solo-uri interminabile. Sunt nişte filmări şi acum pe „mute”, pe peliculă dintr-asta de 16mm, fără sonor, şi le-am băgat pe alte muzici, dar mă mişcam de parcă eram tras de aţe. Când mă văd şi acum! Eram o figură, clar că am rămas!
De-aici vine şi numele de Ţăndărică.
Da, parcă eram o păpuşă trasă de aţe. Eram băgat în priză, aveam o energie debordantă şi asta a făcut să dăinuie talentul. Era o vorbă, „copilul minune”, şi foarte mulţi spuneau că pleacă minunea şi rămâne copilul ăsta. Dar se pare că în timp am dorinţa asta de a o lua de la capăt şi de a mă minuna de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară. Este un har de la Dumnezeu.
Mergeţi prin Centrul Vechi?
Merg, desigur. E minunat. Începe să fie din ce în ce mai frumos. E recomandabil chiar, pentru că e parte a Bucureştiului unde într-adevăr poate să iasă un lucru foarte frumos. Am trecut şi prin Club A, merg şi acum, mă mai uit. Când am venit în ţară în 1990 am ajuns la Bucureşti şi m-am dus la Preoteasa. Am pus mâinile pe pereţii ăia care pe mine m-au făcut cine sunt: Ovidiu Lipan Ţăndărică. După aceea am fost şi la Club A să văd, dar nu mai era posterul ăla şi nu mai sunt din poze acolo, nu ştiu cine a făcut şi a organizat. Eram o figură acolo, eram una dintre figurile care într-adevăr ar fi trebuit să rămână, cu Dan Andrei Aldea, cu folkiştii care erau, Vali Sterian… sunt nişte oameni care într-adevăr… dar se pare că au intervenit anii 80 şi sunt mai aproape de anii 90, care sunt mai aproape de 2010 şi s-au uitat nişte veterani, nişte oameni care au pus temeliile rockului în România.
Mulţi oameni mi-au spus că nu le vine să creadă că am fost plecat din România. „Parcă aţi fost tot timpul aici cu noi!” îmi spun. E incredibil! Să fii plecat 23 de ani… E incredibil sentimentul ăsta. E ca şi cum m-am întors şi mi-am reluat locul. Sigur că sunt dator unor spirite care doresc să te vadă în formă, să te prezinţi şi să faci, să le prezinţi lucruri frumoase, lucruri pe care poţi să le dai numai tu. Fiecare are un destin şi un har şi de ce să nu-mi duc Golgota mai departe, pentru că asta am de făcut. E lucrul cel mai frumos pe care-l pot face aici.
Spuneţi-mi câteva lucruri despre felul în care eraţi cenzuraţi înainte de plecarea din 1977.
Erau cenzuri. Şi înainte de concertul de la Timişoara mi-au spus: „Cu pieptul ăsta gol nu ai voie să urci pe scenă!” Cu costumaţiile la Cantafabule, cu măşti, cu astea, de ziceai că sunt drac, erau elemente din Cantafabule. Până la urmă urcam pe scenă, puţin îmi păsa! Ne-au interzis într-o perioadă, dar n-am simţit, pentru că noi continuam concertele pe stadioane ca să ridicăm bugetul Filarmonicii sau bugetul sportivilor, pentru că nu aveau bani la sportivi. Am făcut un turneu cu sportul, ei organizau concertele, noi luam de zece ori mai mult decât luam cu ARIA şi ei rămâneau cu bani să-şi plătească filarmonica, angajaţii, oamenii. Se găseau portiţe şi pe vremea aia.
Au şi rămas nişte filmări de la concertele astea de pe stadioane.
La Sibiu am avut şi mai multe. Ne-am petrecut o copilărie minunată până în 1977. Ce s-a întâmplat după aceea am auzit că a fost îngrozitor. Sigur, când România era în întuneric eu primeam informaţii cu duiumul, într-o ţară în care… E clar că văd lucrurile poate altfel, şi prin modul meu de a trăi şi de a vedea lucrurile şi schimbările. Am altă perspectivă asupra lor. Te minunezi, dar ăsta este mersul lucrurilor. Nu trebuie să forţăm nimic. Dacă e mai repede, poate să pocnească ceva într-o parte, adică trebuie lăsate lucrurile să decurgă normal, nu trebuie forţate, pentru că noi ne-am autodepăşit şi aşa şi avem nevoie de un anumit echilibru. O reîntoarcere la salturile astea înalte pe care le-am făcut, să luăm totul iarăşi pas cu pas şi să începem să ne reglăm lucrurile.
Cum priviţi prezentul din perspectiva acestei răsturnări a valorilor?
Ne vom întoarce înapoi. Acum luăm tot ce este fast-food muzical, digerăm şi scuipăm, luăm tot ce este plastic şi otravă din vest care ni se dă şi ne bombardează că este senzaţional şi gustaţi şi vedeţi cum e, până când începem deja să… se pare că în România cine poate să-şi permită mănâncă o hrană mai bună, bea o apă mai bună, mai ecologic, mai… Lumea începe să ştie. Trebuia însă să probeze, aici e marea problemă. Omul dacă nu încearcă şi Coca Cola, cea pe care o ştim cu toţii, Cola Light care pe mine m-a distrus bând-o în Germania aproape zilnic. Astea sunt lucruri pe care le înveţi mult mai târziu, fiecare a trecut prin asta. De asta spun, trebuie lăsate lucrurile să se cearnă de la sine, nu interzise pentru că intrăm în alte lucruri şi schimbăm timpul, forma asta democratică trebuie lăsată să-şi facă lucrarea, şi se cern de la sine, dispar lucrurile rele, dispare muzica proastă, lumea o să înceapă să asculte din ce în ce mai… o să vină la spectacole mai speciale. Sunt artişti şi muzici de divertisment de tot felul. Eu nu fac divertisment! Eu fac un divertisment mai elevat, sau poate să spun ceva care are o altă tentă. Refuz consumul, derizoriul, adică să mă scălâmbăi. Trebuie să aibă o esenţă muzica pe care o transmit. Uite că-mi doresc şi o schimbare în ceea ce fac, o schimbare actuală, o tentă a muzicii şi a compoziţiilor care au fost făcute cu Fanfara Zece Prăjini, pentru că acum se ascultă în lume un… cu influenţe balcanice foarte puternice. Atunci, ca să intru pe piaţă trebuie să orchestrez cu un stil de DJ, cu muzică de clubbing. Şi atunci chiar că m-aş bucura ca piesele mele, pasaje din muzica mea, să le pot auzi şi să le cânte şi generaţia următoare.
Se pot adapta?
Chiar acum am nişte întâlniri cu diferiţi domni care ştiu să facă lucrul ăsta. O să avem nişte discuţii. Da, se pot adapta. O să scriu şi o carte cu viaţa mea, care să aibă o tentă de roman. Va fi foarte puternică, te va face curios să o citeşti, pentru că viaţa mea va fi cumva într-o formă de roman cu personaje fictive. Va fi un roman în stil Oliver Twist, în stil Un veac de singurătate.
Care va avea ca subiect viaţa dvs.
Da, până la urmă, dar în perioada comunistă… E un personaj care a trăit şi cu rock, şi cu femei, şi cu perioada comunistă, şi cu fuga în Germania. Aici e un roman care are o esenţă puternică. Cu întâmplări din copilărie care nu se ştiu, cu nebunii, cu un parfum special.
Ne spuneţi o astfel de întâmplare din copilărie?
Vecinul meu m-a luat, aveam zece ani, şi m-am dus la el acasă. Întâmplarea a făcut ca la el acasă maică-sa era goală în pat şi era un tip care a rămas statuie şi nu mai ştia cum să se comporte. Şi noi stăteam şi ne uitam unii la alţii. Ăia se făceau că dorm, iar ăsta rămăsese statuie. Sunt siropoase, dar sunt foarte puternice, băgate în nişte chestii, nişte elemente foarte stranii, pe care nu vreau să le divulg acum.
Cum a fost cu proiectul Madhouse din Germania? Ce s-a întâmplat atunci? A existat o ruptură între dvs şi Nicu Covaci?
Da, a existat o ruptură. Nu ştiu cum a fost momentul, pentru că nu mergeau lucrurile prea bine, noi ne mutaserăm separat, aveam locuinţe diferite, fiecare cu persoana lui, cu prietena lui. Începusem fiecare o viaţă privată. Ne-am gândit să facem altceva. Nu a fost totuşi ca o despărţire. Noi am făcut altceva în paralel, asta e ideea. Numai că Nicu a interpretat altfel, ca o despărţire. Iar noi făcusem trupa aia ca să mai câştigăm nişte bani şi să ne expunem o anumită formă de a cânta pe care noi o aveam în noi şi ne-ar fi făcut plăcere să o cântăm cu Phoenix, dar neputând asta cu Phoenix sigur că am făcut altceva, altă trupă. Nu avea nicio legătură cu stilul Phoenix. Am început să luăm instalaţie, tobe şi alte nebunii, am lucrat într-un circuit cu trupe internaţionale, am scos un disc Madhouse la Polidor sau la Polygram, nu mai ştiu. Al doilea nu l-am scos, dar e gata, îl terminasem dar nu l-am mai lansat. Cântam la concerte, la cel mai mare festival rock din Europa, pe aceeaşi scenă cu Van Halen, cu Jan Ackerman. Am cântat la festivaluri internaţionale în Olanda, Belgia, Germania. Se cânta în engleză, erau piese de altă structură, nu aveau forma asta balcanică. Nu era momentul atunci. Vreau să spun, cum am scos acum piesele, noi avem o mare forţă pe care putem să o ducem şi o mare inovaţie prin cultura noastră muzicală, dar transformată într-un… muzică accesibilă. Clubbing, house, până la tehno chiar, dar trebuie lucrat şi e interesant să vedem ce iese. Şi sigur că ne-am întors după aceea. După o perioadă eu m-am întors cu Nicu şi am început să reluăm Phoenixul. Eu am cântat o perioadă şi cu băieţii de la Eruption. Repetam în aceeaşi sală, am avut în Germania trupa mea de rock, RatedX (?). Am avut concerte multe cu ei. Repetam în aceeaşi sală cu Scorpions. Am avut o evoluţie muzicală mai diferită în Germania… Am acompaniat Gilbert Becaud la ultimul lui turneu din Germania.
Dacă ar fi să faceţi o comparaţie, unde aţi fost apreciat mai mult?
Nu se poate face o comparaţie. Aici se interpretează altfel, intervine nostalgia şi sunt mulţi care mă îndrăgesc pentru cine sunt. Am făcut, spre exemplu, turnee cu Marius Mihalache în America, în Canada, în Panama, în Mexic şi în Europa. Am rupt sălile, se călcau în picioare americanii, care nu auziseră în viaţa lor, cântam un jazz etno fusion cu Teodora, cu prelucrări din Maria Tănase, o nebunie! Muzica nu are grai însă, să ştii că până la urmă dacă eşti ceva, faci ceva deosebit! Depinde însă la ce nivel. Şi aia de nivel special, dacă nu e ascultată unde trebuie ascultată, nu e bine! Dacă o asculţi acolo unde se cântă, este minunat! Mă refer la săli. Dacă eu cânt o muzică care nu e la aceeaşi valoare cu muzica pe care o fac eu, şi eu cânt asta, şi invers, dacă eu fac o muzică să o cânt pentru un public într-o sală nepotrivită, nu o să aibă succes. Pentru că până la urmă trebuie cultură muzicală şi trebuie prezentată acolo şi trebuie să vină acolo cei care vor să asculte asta. Sunt foarte mulţi care nu se pricep decât la house, şi ascultă house! Dacă ascultă etno şi ce fac eu poate să-i captiveze, dar nu cred că ar avea o simţire aşa de puternică. Mă refer aici, e absurd domeniul! Dar zic de heavy metal şi clasic! Poate că sunt câţiva care adoră dintr-astea, dar sunt genuri care nu…
Când mergeţi prin Centrul Vechi vă opreşte lumea pe stradă?
Da. E incredibil! Sunt oprit mai mult decât dacă merg pe Magheru sau pe Calea Victoriei. Oare de ce? Poate vine altă lume acolo, sau poate că vine o lume în Centrul Vechi pe care nu o găseşti pe alte zone. E altă treabă acolo. E un nucleu de oameni care fac ca acel loc să aibă un anumit specific. Incredibil! Chiar acolo, dacă te uiţi pe metru pătrat, sunt mai mulţi oameni care mă opresc şi care mă întreabă, care mă felicită şi care vorbesc, decât dacă merg foarte normal, liniştit, prin Bucureşti, fără să-mi dea atenţie, şi ăsta este un lucru extraordinar. Dar în Centrul Vechi uite că se întâmplă şi fenomenul ăsta!
Există vreo şansă să vă mai vedem în Club A?
Da, dar eu mă plimb prin Centrul Vechi şi abia aştept să mai stau şi seara la o terasă, pentru că-mi place foarte mult şi e un lucru special că există şi cred că acolo o să fie o Mecca a tuturor naţionalităţilor, pentru că acolo se adună străinii de peste tot care vin în România. E un loc care poate fi prezentat şi care are o identitate a lui.
Ce proiecte de viitor aveţi?
Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, îţi faci proiecte. Eu mi-am făcut câteva proiecte, ca să nu… Dumnezeu ţi le dă, dar nu ţi le bagă-n sac, adică ceva trebuie să faci. Ţi le faci, ţi le propui, să le vezi, să le ai în minte… eu le las întotdeauna să crească în mine şi după aceea le expun. Le las să dospească şi să prindă viaţă, să aibă contur, să înceapă să aibă forţă. După aceea, sigur, încep să le dau drumul. De Paşte vreau să dau drumul unui spectacol, am deja unul în cap pe care vreau să-l realizez, apoi unul la toamnă, şi acelaşi spectacol, reluarea unui spectacol la Sala Palatului, iarăşi, în noiembrie. Şi multe concerte pentru care au venit deja contracte din străinătate la diferite festivaluri. Şi cu concertul meu de worm music, şi cu diferite formule, şi cu fanfară. Să vedem cu Phoenix, pentru că Phoenix are acum o perioadă de respiro şi o să stau de vorbă cândva cu Nicu să vedem cum mai merge Phoenix.
Înainte de sărbători le-aţi spus oamenilor să nu fie cuminţi. Pentru anul 2012 ce le transmiteţi?
A fi cu-minte înseamnă a avea şi minte, şi atunci le doresc să trăiască liniştiţi, să fie iubiţi, să fie sănătoşi. Eu mi-am dorit să am o viaţă mai liniştită în 2012, dar nu mult timp. Şi imediat să aibă o viaţă foarte neliniştită şi iarăşi o viaţă liniştită. Şi cred că aşa va fi!
Poate Ovidiu Lipan Ţăndărică să aibă o viaţă liniştită?
Eu mi-o doresc, dar nu ştiu ce înseamnă. E ceva ce-mi doresc, dar nu ştiu ce-nseamnă de fapt.
