Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)a scris trei poeme filozofice pentru Sanda Stolojan (19 februarie 1919 – 5 august 2005) în timpul unei excursii plănuite chiar de Noica „în Maramureș și la mănăstiri”. Acestea apar în volumul „Sub semnul depărtării. Corespondența Constantin Noica – Sanda Stolojan” (Editura Humanitas, 2006) și datează din luna august 1971.
Cel de-al doilea poem, pe care îl voi reproduce mai jos, a fost citit în seara zilei de 12 august 1971, după ce Sanda Stolojan și Constantin Noica se plimbaseră, însoțiți de Nicolae Steinhardt, „pe Bâtcă, dealul deasupra Văratecului, cu vedere până departe, spre dealurile Moldovei”.
Poem filozofic pentru S.
Când ți-am povestit azi-dimineață partea a doua din Faust
tot mai credeam că pot da socoteală de timpul nostru istoric
și că-i pot spune, ca în cartea lui Iov,
„Acesta ești, aci să se oprească mândria valurilor tale.”
Acum, în fața nedumeririi tale și-n grădina unei maici din Văratec,
înțeleg bine că nu știm să tălmăcim nimic
și că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului și istoriei
ci „lăturiș”, așa cum spunea fata din comuna Vad
când am întrebat-o cum intră omul pe o ușă atât de îngustă.
Voi ne cereți mari mărturii în veac,
ca și cum ne-am fi izbit din plin de pragul de sus al istoriei
dar uitați că pe noi ne-au luat de mână duhurile locului
și ne-au trecut lăturiș prin uși înguste
scoțându-ne în livada pe care nu mai credeam s-o regăsim.
Ce putem face dacă adevărul locului a fost mai puternic și mai bun
decât răzvrătirea noastră de altădată
și ne-a învățat că lucrurile istoriei pot fi foarte grave
dar și foarte lipsite de însemnătate.
Încercam să-ți spun asta prin Faust II
și prin primatul posibilului asupra realului
cu acele posibile goale din lumea modernă
care toate bat la poarta realității
fără a mai lua chipul virtualului
așadar fără a mai fi întru ceva.
Dar mai bine decât asemenea deșertăciuni savante
vorbește un surâs, vorbește un „ei și” al lumii noastre
în care florile și iarba culcate de vânt se ridică acum fir cu fir.
Nu ne cereți mari mărturii istorice, căci
din nou istoria ne-a aruncat pe poteci și cărări, o clipă.
Cereți-ne în schimb mărturii de bucurie
în această lume întristată de atâtea posibile și lipsită de real.
Vă vom spune atunci pe limba voastră de acolo:
Qui n’a pas vécu après la révolution n’a pas
connu la douceur de vivre*.
Nu dintr-o îndârjire goală, cum vreți voi,
ci din bucuria asta de-a trăi și crea va țâșni poate ceva,
dacă e adevărată vorba lui Neagoe: „Cine n-are
îndârjire acela va vedea pe Domnul.”
Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deșarte
și dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie,
unul de o biată libertate, altul că se poate ruga la Dumnezeu,
bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile,
că plictisul și cenușiul ce se întinseseră peste noi
lasă loc culorilor și înțelesurilor proprii.
Ce putem desface noi? Ce putem denunța noi,
cu scriitorii aceia care vă plac, și cui?
Unei lumi obosite și care vrea doar spectacolul
zbuciumului nostru în gol?
Dar putem face lăturiș câte ceva
și putem pregăti o Carte a Facerii
pentru cei tineri pe care bucuria noastră de-a încolți
până și în stâncă
îi va modela pentru ceasul când vor putea făptui sub lumină.
Nu-ți voi trimite, draga mea, cartea despre timpul nostru
căci asemenea cărți nu se scriu în crâng.
Dar dacă e adevărat că trăim într-o lume
în care nimeni nu știe nimic,
atunci de pe cărările noastre vă strigăm:
„Aceasta e cea mai mare bucurie a omului
ca omul să nu fie în adevăr, ci întru el.”
*„Cine n-a trăit după revoluție, n-a cunoscut dulceața vieții”
