Anul acesta, Portugalia a fost țara invitată de onoare la Bookfest București 2025, iar unul dintre invitații speciali a fost scriitorul portughez Gonçalo M. Tavares, din a cărui operă s-au tradus până acum în limba română în jur de zece cărți. Una dintre cele mai recente traduceri o reprezintă volumul București – Budapesta: Budapesta – București, apărut în 2024 la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, în traducerea Isabelei Lazăr.
Volumul, care face parte din ciclul intitulat Orașe, este alcătuit din trei nuvele: București – Budapesta Budapesta – București, Fotografia – Povestea Vampirului din Belgrad și Episoade din Viața Marthei, Berlin. Așadar, trei nuvele în care descoperim patru istorii ce se desfășoară în patru capitale europene, toate începând cu litera B: București, Budapesta, Belgrad și Berlin. Și nu întâmplător le-am spus istorii, ci tocmai pentru că, într-un fel, fiecare întâmplare ilustrată în acest volum reprezintă o istorie mică ce ajunge să interfereze cu istoria mare.
În prima nuvelă, București Budapesta Budapesta – București, descoperim două istorii ce se desfășoară în paralel, și totodată în sens invers, însă două istorii care ajung cumva să se intersecteze în punctul lor culminant, făcând însă ca deznodămintele lor să fie complet diferite. Pe scurt: în prima istorie, doi frați vin de la Budapesta la București pentru a încerca să fure statuia lui Lenin, cea care a stat cândva în fața edificiului numit Casa Scânteii și care se află acum într-un depozit nu foarte bine păzit, urmând ca apoi să o transporte ilegal în Budapesta, unde urma să fie vândută pe bani mulți. În paralel, un tânăr călătorește de la București la Budapesta pentru a-și găsi și repatria mama moartă, neavând însă nicio adresă a locuinței acesteia din capitala Ungariei, ci doar o poză cu scările casei în care și-a dat obștescul sfârșit. Statuia lui Lenin este lesne furată și pentru a fi și transportată în siguranță, cei doi frați despart capul de restul corpului, urmând ca cele două părți să fie transportate separat, la diferență de trei luni una de cealaltă, mai întâi trupul și apoi capul. În paralel, tânărul reușește să își găsească mama și decide să o aducă în România cu mașina personală, întinsă pe bancheta din spate. Intersecția celor două istorii: chiar în momentul în care fratele mai mic, însărcinat să treacă granița cu capul lui Lenin ascuns într-un coș cu mere pe o bicicletă, din sens opus apare mașina în care tânărul o repatriază pe mama lui moartă. Ironia sorții și a istoriei: hoțul capului lui Lenin este lăsat să treacă fără a i se fi verificat cum ar fi trebuit încărcătura bicicletei, iar fiul care nu făcea altceva decât să își aducă acasă mama moartă, a fost arestat, pentru simplul motiv că este ilegal să transporți cadavre cu mașina personală.
În cea de-a doua nuvelă, Fotografia – Povestea Vampirului din Belgrad, ne este prezentată istoria lui Radislav Gunvaz Vujik, vampirul. Pentru că așa era el cunoscut în toată Serbia. Deși el nu era un vampir tipic, ci, pe lângă faptul că era surdo-mut, mai avea o ciudățenie: nu se hrănea cu sânge, cel puțin nu cu sânge uman, ci cu cerneală, dar neapărat o cerneală neagră provenită de la fotografiile pe care adora să le mănânce, să le mestece îndelung până i se umplea gura de cerneală. Și nu orice fel de fotografii, ci numai dintre acelea care ilustrau clădiri mari, monumente, și uneori obiecte mici, dar cu însemnătate mare. Altfel spus, vampirul surdo-mut devora istoria imortalizată în fotografii.
În cea de-a treia nuvelă, Episoade din Viața Marthei, Berlin, o întâlnim pe Martha, o femeie de moravuri ușoare, care ia Berlinul la pas, intersectându-se cu toată istoria acestei capitale, pentru a-l întâlni pe Markus, bărbatul care „va face din ea o ființă umană”.
Despre cele două nuvele care completează volumul pe lângă cea care îi dă și titlul, nu am scris prea mult pentru simplul fapt că sunt foarte greu de rezumat în cuvinte. Și aceasta deoarece sunt foarte intense la nivelul imagisticii, a stărilor transpuse și transmise, și nu în ultimul rând la nivelul esteticii literare, Gonçalo M. Tavares dovedindu-se și de data aceasta a fi un maestru al absurdului și al suprarealismului în literatură, al capacității de contragere a narațiunii, până la esențializarea esenței (a se nota: pleonasm asumat), al ilustrării unor situații dure, grave, într-un limbaj ludic, sau dimpotrivă, al unor situații fără greutate într-un limbaj grav, sobru, oficial.
Și aici, ca și în alte opere ale sale, Gonçalo M. Tavares „se joacă” de-a literatura, însă nu gratuit, ci pentru a trage semnale de alarmă față de înțelegerea greșită a vieții, a lumii și a istoriei, din partea oamenilor superficiali, ignoranți sau dimpotrivă, pedanți sau aroganți. Este modul lui de a ne spune că viața nu este niciodată colorată doar în alb și negru, că întotdeauna trebuie să ținem cont de nuanțe, pentru că, în fond, acestea fac diferența și dau adevărata valoare oamenilor, faptelor, istoriei și lumii în general.
