„Toată viața mi-am iubit ambii părinți practic fără întrerupere, dar tata s-a mai bucurat în ochii mei și de statutul de deținător al acelor comori, entuziast transmițător al lor către mine. Multă vreme a iradiat aventură.” (29.)
Asta e fraza pentru care îl invidiez sincer și curat pe Andrei Gorzo: din cauze pe care le-am tot exprimat, eu nu mă pot mândri cu așa o declarație nici până azi.
Comorile la care se referă sunt cărți din colecția „Espionnage” a editurii franceze Fleuve Noir pe care le-a citit cap-coadă și de mai multe ori.
Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie este o carte între genuri: poate fi considerată într-adevăr o istorie de familie, dar este și un eseu cu multă literatură și film, și întrucâtva roman de spionaj. Tatăl autorului, Dan Gorzo, a avut niște încrengături ciudate înainte de 1989 și chiar și după, și a avut și un nume belgian: Monsieur Mermond.
Volumul alternează între trecutul inimaginabil pentru un tânăr de azi: dictatura întunecată, dar în care aveai serviciu și locuință, însă în care ți se putea întâmpla orice din partea autorităților (dintr-o încurcătură de neînțeles până la capăt – marca acelor vremuri – Dan Gorzo face închisoare de unde iese schimbat pe o viață) și perioada tranziției, în care ți se putea întâmpla orice din partea oricui, respectiv prezentul în care el, Andrei, vrea să-și înțeleagă tatăl pe care l-a iubit cu afecțiune, și literatura și scenariile lui Graham Greene, ale căror acțiune și personaje sunt infiltrate în text nu întotdeauna cu un simț deplin al proporțiilor, aș adăuga.
Graham Greene a fost un personaj controversat. Scriitor bun și om aventuros, el s-a plimbat printre dictatori și a scris fraze antisemite, dar a fost și un om care nu putea fi înregimentat în nicio ideologie. Citatul din Updike care a scris o recenzie despre o biografie a lui Greene sunt revelatoare pentru cum vede Andrei Gorzo situația scriitorului care ne-a dat Americanul liniștit: „Poate că toate biografiile au o problemă: documentând fapte și zile și dezamăgiri, acumulându-le pagină după pagină, ele ajung în mod inevitabil să ateste felul în care, încet-încet, viața ne corupe. Ce nu pot ele să facă este să dea seama de acea senzație nepământeană de nevinovăție care însoțește, în prezentul perpetuu al trăitului, acel sine al tău care ție ți se pare cel real.” (164.) Omul viu se trezește în niște situații pe care nu le poate explica mai târziu cu toate aspectele și temerile lor nici măcar lui însuși, darămite celorlalți, și cu atât mai puțin unui om care îl judecă.
Andrei Gorzo nu-și judecă părinții, deși a stat peste tot (în mai multe locuri din București, la Aiud etc.), deși i-a fost promis că nu se va mai muta, deși, după un timp, tatăl lui a început să bea și putea deveni neplăcut, deși… Nu-și judecă părinții și îi iubește în continuare, și o înțelege și pe sora ei, cu toate că: „În cele din urmă, sora mea a întors definitiv spatele acelui hotar de umbră pe care părea să-l călărească tatăl nostru; și-a astupat urechile la zgomotele care veneau – prin el – de-acolo. Ca pe un televizor care o scotea din minți, l-a dat încet pe tatăl nostru, l-a făcut zgomot de fond; n-a mai vrut să știe. În schimb, eu am rămas fascinat. Speriat și neînțelegând nimic, dar incapabil să mă decuplez.” (137-138.)
Eu sunt „fascinat”, vorba autorului, de obiectivitatea subiectivității lui. Menționează mereu deosebirile dintre Iulia și el, dar niciodată pe un ton dezaprobator. Cartea îi este dedicată Gabrielei Gorzo, mamei lor: cartea asta este într-adevăr despre întreaga familie, cu un accent pronunțat pe Dan și Andrei.
Cred că asta, chibzuința unui sentiment se poate face dacă ești așezat sub niște stele empatice: doar așa poți găsi o nuvelă de Joseph Conrad (precursorul lui Greene), The Secret Sharer, prin care să-ți explici cum au ajuns alții în sufletul și în capul tău, cum îi porți cu tine și cum te relaționezi la ei mereu. Trebuie să recunosc că atitudinea asta mi se pare cel mai uman dintre toate, chit că nu pot să-l urmez cu ușurință.
Moto-urile cărții sunt mereu din operele lui Greene, cu excepția ultimului: autorul încearcă să înțeleagă și să se înțeleagă prin acest scriitor care poate părea duplicitar: Gorzo spune că și-a trăit doar viața cum a putut să facă asta.
„O astfel de carte nu mai există în literatura română” – spune Mihai Iovănel pe coperta a patra. Dincolo de prietenia lor evocată de Gorzo în Mulțumiri, asta e totuși un enunț cu greutate. Și cred că se referă la faptul că cei care au vorbit despre comunism au vorbit ori cu condescendența „inocenței” (e ușor să rămâi inocent dacă nu trăiești în dictatură), sau onest, dar din perspectiva celui care a trăit atunci și a fost adult. Andrei Gorzo privește regimul acesta prin „ochii” destinului tatălui iubit, care a făcut ce-a putut înainte de 1989, care a fost stors de acel sistem perfid, dar care a fost stors și de cel care l-a urmat, de Gelu Voican-Voiculescu și de Dumitru Dragomir: o perioadă în care nu te puteai liniști nici măcar arătând spre „Marele Vinovat”, adică Ceaușescu.
Există oameni ca cei pe care i-a pictat Modigliani? Nu există nicăieri, dar tablourile lui rămân capodopere totuși, ca și cele ale lui Botero. Așa și cu Ce am învățat de la Graham Greene. Am făcut eu însumi aluzie la proporțiile la care s-ar mai fi putut lucra, iar acum amintesc și de repetițiile care în unele cazuri poate ar fi putut fi evitate. Dar cartea lui Andrei Gorzo este totuși una foarte importantă și foarte autentică. Cred oricum că asta este una dintre cărările cele mai adevărate, dintre cele puține rămase, ale literaturii: să te povestești pe tine. Dar ca să te povestești pe tine, trebuie să începi cu alții.
