Lui Marian Drăghici i-a apărut o remarcabilă antologie de poezie, intitulată Lumină, încet (Editura Tracus Arte, 2024, ediția a II-a)care alătură atât poeme vechi, cât și noi. Se produce astfel o interferență fertilă între registre stilistice sau imaginative care și-au păstrat, de-a lungul timpului, prospețimea vizionară și palpitul ontologic.
În lupta cu mirajul existențial, poetul se află în postura unui observator care surprinde interstițiile epifanice ale concretului și alegoriile crepusculare ale lumii concrete sau spirituale.
Deși acesta nu scrie o poezie explicit religioasă, se află necontenit în căutarea sensului și a semnului într-o lume marcată de priveliști incerte și de arhitecturi spirituale, fragile. Se tinde astfel spre o surdinizare a imploziei imagistice, una prielnică redescoperirii de sine. Mai degrabă sunt preferate nuanțele moderate, nicidecum tăcute sau incolore, ci pline de o forță a vibrației și a percepției, plină de pulsiuni stilistice remarcabile. De pildă, titlul sugerează o discreție care cultivă o solemnitate vibratilă, dar și elegiacă. Lucrurile, fenomenele sau întrezăririle de miez ireal pendulează între cumpătare și intuiție, între discreție și primejdie.
În esențele tari stă filonul aurifer al epifaniilor lumești. Armonia se dezvăluie în tonalități ardente. Secvențele redau o picturalitate destul de tensionată. În consecință, este generat un expresionism fantast de esență funebră: „N-au întâlnit armonia./ Tunetul armoniei prea tari,/ asta da,/ lanțuri-lanțuri într-o casă departe,/ chiar zăpada subțire a îmbrățișării din moarte./ N-am întâlnit armonia./ Tunetul picurând otrava armoniei prea tari/ cu un scurt zuruit sub o rază târzie” (O bufniță de zece tone). Redempțiunea poate fi posibilă numai prin umilitatea apropierii de „tunetul picurând otrava armoniei prea tari”, pentru o lume unde absurdul își deschide mantaua de unde iese „pe ram o bufniță de zece tone”, destinul. Toate acestea provoacă un surmenaj al rațiunii, înscriindu-se pe o pantă a neliniștii permanente, care învăluie ființa și spațiul. La un moment dat, în acest peisaj dezolant, realitatea concretă abia mai încape „într-un poem saturat” care își cheamă (de urgență) „cartea” sau spațiul ei securizant, căci confuzia persistă din pricină că nimeni nu va ști „unde începe/ unde se termină” anevoioasa activitate „a celui ce se-ntoarce cu privirea din moarte/ cu inima albă” pentru „tăierea golurilor umplerea cu lumină” a vidului înconjurător, din ce în ce mai tentacular.
Culorile devin proiecții senzoriale, ieșite parcă din matca țipătului din tabloul lui Munch. Apar semne ale unei răzvrătiri a întregii firi. Se adâncesc perspective și falii, sunt generate scurtcircuite mnemonice și senzitive. Sunt declanșate mișcări entropice de senzații, percepții, reprezentări. O succesiune de metafore completează tabloul unui imagism funebru. Asistăm la alternanța dintre scenariile impasului existențial și spectacularul butaforic al prezenței unui înger cu armonica roșie și al unei întregi recuzite suprareale, în care elemente onirice populează un teritoriu al obsesiei și al nesiguranței de sine: „Măr despicat – iată-mi viața./ Astfel îmi fu dat, să întâlnesc într-un septembrie oarecare/ pricina morții mele/ și să fiu liniștit cu ea ca plopul cu zbaterea/ frunzei sale./ Dar eu mi-am făcut datoria, am mers/ până la capătul disperării fără să mă anunț/ și-am văzut cât de neputincioasă, de inutilă/ cade lumina unei minți poetice/ pe un pat rece care a fost cândva cald./ Mai explicit nu voi fi./ Ajunge acest hatâr pentru diavol” (Măr despicat).
Cele care activează mecanismul obsesiv al lumii din jur par a fi, în aparență, un gest, o apariție, o mișcare nesemnificativă: „În noaptea cea mai adâncă/ a anului, a vieții/ o unică petală luminând mecanismul ascuns al plutirii” sau „Plouă din muzică direct peste orașul fără acoperișe./ O mână albă de departe îți face semnul adormirii/ Lotus uman pulberuit/ în alba drumeție printre bulboane”. Înainte de toate, fragilitatea generează un soi de diafanitate pulsatilă, candidă: „Ființa în miracol se primejduiește, dispare/ până la o/ sete cu fum deasupra” (Mutul cu clopoțel de argint).
Poetul este cel care practică însingurarea ca pe un mijloc de comunicare cu simbolurile acestei lumi. Întreaga existență pare statornicită pe coordonatele unui timp de-o inconsistență tunătoare. Tonul resemnării capătă reflexe crepusculare, aerul rece și uscat al însingurării pare nesfârșit: „am plecat, era timpul inconsistență tunătoare/ până și ușile trântite cândva în urma mea/ le-am cerut iertare/ un fel de căință mă încearcă acum/ o căință melodioasă, îmbietoare/ cum ai vedea când focuri dau pe mare/ un ins mergând în stepă/ să râdă singur, să culeagă flori de stepă” (am plecat, era timpul inconsistență tunătoare). Reperele spațio-temporale se înscriu într-un peisaj al agoniei și al unei decrepitudini resimțite la toate nivelurile. Din nou, întâlnim acea tensiune generată de anumite culori a căror nuanță și energie descriu un cumul de tensiuni reverberate la nivel expresiv și vizionar: „Totul despre poem, acest poem/ ca grația în om îmbătrânită./ Un om mergând în înserare fără pământ sub picioare,/ la puțin întuneric până și-n dragoste/ ar avea ceva de spus:/femeie goală, fulger sferic/ adormind din întâmplare/ părul tău roșu netăiat/ va cădea pe gura mea/ mai greu ca aurul unui mare împărat? Timpul, o unealtă de scris” (Timpul, o unealtă de scris).
Următoarele părți ale acestei antologii conțin poeme ample, în care elementul narativ se împletește cu cel vizionar și funambulesc deopotrivă, prin lumea cotidianului de altădată, din anul maimuței, într-un spațiu și un timp în care „curenții care țin poemul în aer/ sunt tot mai slabi”. O lume pestriță ce respiră cu saț un aer balcanic, tonic și nostalgic, în același timp. Reminiscențele melancoliei din textele prime se resimt, în aceste poeme-fresce ale banalului și ale degringoladei societale, la nivel confesiv, evocativ, când vine vorba de rememorarea părinților sau a altor persoane apropiate. Rețin un portret al poetului în care se resimte combustia unei fantezii funambulești, într-un tablou balcanic, vivant, și de-o certă expresivitate jovială: „La patruzeci am păhăruțul, lentila ideală,/ camera asta de luat vederi./ El îmi va supraviețui, păhăruțul ridicat, închinat/ cu exilații și cu morții,/ clanul polemic, persiflarea,/ rămuroasa țață balcanică/ Iova, femeia lui Iov/ Lae răcnind la stucaturi, la pereți când afară e ploaie/ și stau vodcile în mine claie ca păpădiile între războaie” (Caracal Sighișoara mea).
O poezie caracterizată printr-o tărie de caracter spartană, datorită asumării acestor copleșitoare, și totuși dătătoare de extaze ontologice, coborâri în subteranele geroase ale sinelui.
