După un debut în proză destul de vizibil, Remus Boldea revine cu Degeaba ai citit atâtea cărți[1]. Un volum în care autorul își face uneori autopsia propriului trecut biografic. În cele câteva proze mai extinse sau mai concentrate, relațiile interumane formează, indiferent de comicul absurd sau de banalitatea cotidiană, un conglomerat anxios.
Un prim episod biografic evocă o depresie paternă pricinuită, în aparență, de o situație derizorie. Dacă, în Oamenii fără probleme, reîntâlnirea dintre narator și tatăl acestuia, într-o pizzerie din Motrul natal, devine un prilej de a radiografia cu o luciditate tensionată fragilitatea, neputința personajului patern, în ultimul text, De ce să fiu fals?, episodul depresiei este evocat într-un ton oarecum virulent. Dezvăluirea unor adevăruri incomode poate zdruncina serios echilibrul universului familial.
Hipersensibilizată, imaginea tatălui din aceste proze este surprinsă într-un clarobscur al fricii și al angoasei. Ea intră, totodată, în contrast cu atmosfera senină și comică pe alocuri a evenimentelor evocate.
Actul rememorării sau al evocării, prezente în cartea de față, sunt alerte, firești, spontane. Există scopul mai puțin sau mai mult evident de a face mediul familial, plin de distanțări afective, mai suportabil. De asemenea, persistă senzația de spectacol al insignifianței și al inutilului mai ales atunci când sunt surprinse episoade urbane, pline de un comic al derizoriului deplin. În Trusa de machiaj, aflăm povestea unei prostituate pe nume Vreisex, un personaj versatil, în trăsăturile căreia viciul capătă o alură bonomă. De asemenea, personajul dezvăluie o serie de trăsături contradictorii, trecând prin situații la limita absurdului cu dramaticul. O radiografie a prieteniei „ca pretext pentru vicii” ne este oferită, tot așa, într-un text scurt, Aceleași discuții în care naratorul creionează, din câteva impresii, portrete ale unor prieteni din București, surprinzând, practic, câteva tipologii ale omului recent, recognoscibile evident în lumea de azi, mai ales în cea corporatistă. Poate că ceea ce dăunează acestor texte este tocmai brevilocvența detaliilor și a cadrelor evocate, care dau astfel senzația de cartografiere fugitivă, de schematism al unor subiecte care poate ar fi meritat mai multă consistență.
Una dintre cele mai bune proze este Obiceiuri proaste. Ne aflăm, din nou, în mediul provincial, acolo unde situațiile aparent banale pot căpăta o amploare neașteptată, plină de accente mistice. Un băiat participă la înmormântarea tatălui unui prieten apropiat. În drumul spre cimitir, acest băiat este pus de preot să ducă crucea decedatului, mergând în fruntea cortegiului funerar. De la un punct încolo, narațiunea capătă accente grave, pretextul ducerii crucii preschimbându-se în unul de autoanaliză și de problematizare în mintea băiatului. Gestul său se preschimbă într-o metaforă a condiției umane copleșite de mediul provincial, anost.
Cea mai tarantiniană proză a volumului și una dintre cele mai reușite este O să zbori într-o zi de la atâta citit, în care doi băieți își poartă într-o căruță, printr-un ținut izolat, un fel de no man’s land, cadavrele taților lor. Aceștia se îndreaptă spre ținutul unui artist excentric care avea să se folosească de cadavre într-un scop pe cât de straniu, pe atât de inedit. În acest univers, coerența, concretul sau cotidianul obișnuit sunt, în permanență, subminate de fantasticul funebru și absurd care acaparează complet lumea reală. Din nou, prezent, laitmotivul tatălui capătă o coloratură tragică de data aceasta.
Între epuizare existențială și fragilitate emoțională, personajele acestea apar în fața noastră fără nicio mască. Și aceasta devine principala calitate a literaturii lui Remus, aceea de a scrie și de a simți realitatea dincolo de măști sau alte convenții.
[1] Remus Boldea, Degeaba ai citit atâtea cărți, Ed. Trei, București, 2025.
