Nu-mi fac un titlu de glorie din faptul că am participat la multe dintre momentele importante ale Pieței Universității. Am fost unul dintre zecile de mii de anonimi care au fost acolo și care au crezut în ideile sub tutela cărora se desfășurau aceste manifestații zilnice. Erau zile frumoase, deși maculate adesea de indivizi care veneau în piață doar ca să se căpătuiască sau ca să facă mizerie.

Îmi amintesc că pe 13 iunie 1990 ideea de bază a forțelor care au intervenit a fost legată nu numai de necesitatea de a descongestiona Piața Universității de „elemente care tulbură liniștea și ordinea publică” (deși s-ar fi putut circula foarte bine cu mașinile pe bulevard, fiindcă intersecția nu mai era în principiu blocată, nici n-ar fi putut fi, de vreme ce mai rămăsese doar o mână de oameni după alegerile din Duminica Orbului), ci și aceea de a „se face curățenie”.

E adevărat că piața nu era tocmai curată, însă oamenii lui Ion Iliescu și ai lui Petre Roman aveau în vedere și un alt fel de curățenie, care a dus la ce știm. Nu voi insista pe fapte, vinovății, intrigi, stratageme, haos sau acțiuni regizate. Cred că în cele trei decenii care au trecut de atunci s-au spus atât de multe încât subiectul s-a cam banalizat. Mai mult, nici nu mai cred în ideea de justiție cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990.

M-a pufnit și râsul când l-am auzit mai devreme pe premierul Ludovic Orban spunând, cu morga specifică, referindu-se la vinovați și vinovății, că trebuie pedepsiți cei care au orchestrat tot ce s-a întâmplat atunci. Nu se va face niciodată dreptate. Nu va fi pedepsit nimeni, nici măcar de justiția divină. Cred că Dumnezeu are lucruri mai importante de făcut.

Ceea ce mă uimește și m-a uimit în toți anii din urmă a fost faptul că n-am auzit pe nimeni să spună în spațiul public că a avut un rol nefast în desfășurarea evenimentelor și că-i pare rău pentru ce a făcut. Nimeni nu și-a cerut scuze, nimeni nu s-a căit onest pentru a fi fost vinovat că mii de bucureșteni au fost bătuți cu brutalitate, chiar omorâți de-a dreptul (să ne amintim de crucile din cimitirul Străulești pe care scria „Necunoscut”). Niciunul dintre actorii principali ai acelor zile nu și-a asumat vinovăția. Întotdeauna a fost vinovat altcineva.

Am făcut mai demult un interviu cu Petre Roman, în care am abordat inclusiv acest subiect. Fostul prim-ministru a zis că n-a știut de venirea minerilor și că s-a trezit cu ei pe cap. Mai mult decât atât, a dat vina, cam voalat – fiindcă vechiul amor nu se uită – pe fostul președinte Ion Iliescu, cum că el ar fi comandat toată treaba.

Interesant este că Petre Roman, în calitatea lui de prim-ministru, avea în subordine transporturile (minerii au venit pe calea ferată, nu se putea ca ministrul transporturilor să nu fi știut ce se întâmplă, ba a mai fost și acțiunea curajoasă a șefului ăluia de gară, care a vrut să oprească garniturile – nu ăla din film, altul), așa cum avea în subordine Internele, Armata și așa mai departe. Când afirmă că totul s-a făcut peste capul lui, Petre Roman minte. A știut totul. Numai justiția e oarbă și nu vede asta, deși e un fel de secret al lui Polichinelle.

În fine, nu vreau să insist prea mult pe o temă care și-a cam epuizat resursele. Cred că, vorba lui Amos Oz, am învățat să iert mai mult de când am mai îmbătrânit. Cred că dacă cineva ar ieși la televizor și ar spune sincer, dom’le, am făcut asta și asta atunci, am greșit, vă rog să mă iertați, ei bine, cred că l-aș ierta. Fie că a fost vreun miner care a bătut cu zel, ca la fasole, la bucureșteni cu ochelari și barbă (eu eram unul dintre aceștia și am ieșit pe stradă cu o bluză de salopetă pe mine, ca să nu creadă că sunt intelectual, nici nu eram, de altfel, ci muncitor ca ei), fie că a făcut parte din aparatul decizional și a avut în cârcă răspunderi mult mai mari.

Eu cred că 13-15 iunie a fost începutul degradării ireversibile a democrației românești. N-am avut democrație – dacă așa se poate numi – decât sporadic, în cele șase lui care trecuseră de la Revoluție până la evenimentele astea care ne-au făcut de râs pe tot mapamondul. Nu spun că nu mai cred în democrație, așa cum a făcut-o generația ‘27 (aia cu Criterionul, cu Eliade, Cioran, Sebastian, Comarnescu, Noica și așa mai departe), ci că nu mai cred în democrația românească.

Ideea de dreptate și de justiție a murit în România încă de atunci, din zilele alea însângerate. Or, fără Dreptate și Justiție, democrația n-are cum să existe. E ca și cum i-ai cere unei ființe că trăiască fără oxigen. Nu se poate. Așa că, dragi prieteni, fie că vorbim mult și tare, fie că suntem ceva mai discreți, trebuie să admitem că am cam pus perna pe fața democrației și că aceasta a început ușor, dar sigur, să se sufoce.

Nota bene: Simbolul zilelor de 13-15 iunie a rămas, pe lângă minerii care-și agitau bâtele, masele de oameni ai muncii care-i aplaudau de pe margine. i-am văzut cu ochii mei, m-am strecurat printre ei ca să scap teafăr, le-am simțit răsuflările în ceafă. Ei au decis viitorul de atunci al României. Ce a ieșit, se poate vedea cu ochiul liber. Fesenismul trăiește bine mersi și în ziua de azi și va trăi cât timp în România nu va fi democrație adevărată.

Sursa foto:

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.