sunt povești care încep cu tine și se termină iar
cu tine. mintea mai sălbatică decât în alți ani,
tufă la gard,
miroase puternic înainte de ploaie.
(p. 61)
Există volume de poezie care fac spectacol din suferință și volume care folosesc suferința ca strategie a adevărului interior. În inima pustiului, la malul Cișmigiului al lui Radu Nițescu (Casa de Editură Max Blecher, 2025) aparține celei de-a doua categorii. Nu caută dramatismul, nu seduce prin teatralitate. În schimb, documentează starea omului într-o lume mult prea rapidă, prea încărcată, prea luminoasă pentru a mai putea simți în mod liniștit.
Poeziile lui Radu Nițescu creează un efect de tensiune vizuală și emoțională. Moartea și renașterea, absența și prezența, uitarea și memoria sunt tratate minimalist, dar violent de viu.
Precum imaginea de pe coperta frumos ilustrată de Tomagraph, versurile lui au o structură aridă, cu texturi organice din care se ivesc fire de viață.
Personajul poetic nu e un învingător, dar nici nu se declară înfrânt. Eul din carte e de o anxietate tăbăcită (p. 31). Bătălia se dă în locuri mici: la baie, între alarma de dimineață și cafea, în metrou, la muncă, când tricoul e pe dos și vremea parcă se scrântește odată cu el. Câmpul de luptă e rutina, iar eroismul e, paradoxal, faptul că rutina continuă.
ți se spune uneori faptul că nu te poți ascunde de tine.
nu e adevărat.
nu e adevărat, cel puțin o vreme.
nu e adevărat, cel mult un timp.
(p. 7)
Aici rezidă frumusețea discretă a volumului: în refuzul melodramei. Durerea e prezentă, oboseala e evidentă, dar nu cerșește consolare. În locul marilor declarații, Radu Nițescu preferă constatarea: nu apasă, / nu izbucnește nimic dacă înveți / să închizi ochii și mai fierbi amintiri / în slow motion, prin orezul cu lapte (p. 69).
Această anti-spectacularitate, acest fel de a transforma banalul în poezie e memorabil.
Pe măsură ce avansezi în volum, percepi o mișcare afectivă subtilă: de la anxietate, la amorțeală, la acceptare, la credință. E genul acela de credință intimă, nicidecum patetică sau religioasă, imperfectă, care te ține în picioare: în prieteni, în prostii, în gândurile care pleacă și se întorc, în faptul că trecutul doare doar până nu mai doare. E un optimism timid, unul care nu se crede pe sine, dar care totuși există și de aceea e de neuitat.
Cartea lui Radu Nițescu poate fi un punct de referință, un model de cum se poate lucra atent cu spațiul, cu vulnerabilitatea, cu minimalismul și totuși cu forța.
Într-o literatură tot mai preocupată de efecte imediate, Radu Nițescu demonstrează că emoția construită în surdină e cea care rezistă. Și poate că victoria e să ajungi dimineața la cafea.
un zâmbet în oglindă, calibru mare, bine țintit.
nu putem ști cum vor evolua lucrurile, dar uite, silința –
mână-n mână cu cafeaua.
(p. 30)
