Aseară am fost la Institutul Blecher, clubul de lectură condus de aproape zece ani de poetul Claudiu Komartin. A fost o ediție specială, deoarece toți cei prezenți l-am sărbătorit pe poetul Constantin Abăluță, care azi schimbă prefixul și împlinește o vârstă rotundă, 80 de ani. Într-o formă de invidiat chiar și pentru mine, care sunt cu 24 de ani mai „tânăr”, Dinu Abăluță ne-a povestit despre tinerețea lui literară, despre relația cu Gellu Naum și prietenia cu Sebi Reichmann, despre poezia lui atât de versatilă în sensul bun al cuvântului, despre alți scriitori sau critici literari cu care și-a intersectat, la un moment dat, drumurile îndelungatei sale vieți. Ne-a citit, cu vervă, din volumul apărut recent la Casa de Editură Max Blecher, „Mai sincer ca Himalaya”, și a fost aplaudat la scenă deschisă de un auditoriu parcă hipnotizat de liniile de forță ale textelor sale.
Mi-am amintit că am făcut cunoștință cu poezia lui Dinu Abăluță în vara lui 1985, când eram un tinerel liberat din armată de vreun an jumate care nu prea știa de capul lui. Lucram în vremea aceea pe Brezoianu, la tipografia „Informația”, și intram din când în când în librăria de pe bulevardul 6 Martie (actualul bulevard Regina Elisabeta), aflată aproximativ vizavi de cinematografele Timpuri noi și Capitol, lângă renumitul, pe atunci, magazin de încălțăminte Mocasin. Undeva în dreapta intrării, cam la nivelul gambelor, erau niște rafturi prăpădite unde se afla secțiunea poezie. Nu erau multe volume și și acestea erau cam vai de mama lor, fiindcă zăceau cu lunile și cu anii, prăfuite, răscolite și date de colo-colo. Așa am găsit volumul „11 erezii” (Cartea Românească, 1985), semnat de un poet, Constantin Abăluță, care-mi era la vremea aceea absolut necunoscut. Am răsfoit cartea și mi-a plăcut mesajul ei în răspăr cu mult mai celebrele „11 elegii” nichitastănesciene. Era singurul exemplar și, nota bene, probabil în depozitul unde stătuse înainte să fie pusă la raft, trecuse și printr-o inundație, fiindcă avea toate filele pătate și încrețite pe un sfert din suprafață. Costa 15 lei și 50 de bani. Dacă judecăm după cât era o sticlă de bere la terasă (în jur de 10 lei), volumul valora cam o bere și jumătate.
Pe acest volum avea să-mi dea Dinu Abăluță, puțin uimit că așa ceva mai există, un autograf, în primăvara lui 2009, așadar 24 de ani mai târziu. La trei ani distanță, în 2012, poetul a fost prezent (și a și vorbit) la lansarea volumului meu, „Resurse interioare”, care a avut loc în El Comandante Primer, tot în cadrul Institutului Blecher. Șase ani mai târziu, aseară, l-am celebrat pe Dinu Abăluță în strada Cercului nr. 6, într-un Institut Blecher de poveste. Nu știu dacă dl. Abăluță va citi rândurile astea. Sper ca astrele să se alinieze la un moment dat și să modifice parametrii astrologici astfel încât să devină favorabili în acest sens. Dar chiar și dacă nu le va citi, tot îi voi spune aici, fiindcă m-am sfiit să o fac aseară, că este unul dintre scriitorii care m-au făcut să văd altfel poezia pe vremea când aveam capul plin de nichitastănescianisme și altele asemenea. El, Marin Mincu și Angela Marinescu deopotrivă. La mulți ani, Constantin Abăluță!
Erezia a doua
„Încă nu pot să înalț un imn liniștei
Pe care mi-o doresc și de care mi-este foame”
Nichita Stănescu
Astă seară nu am mâncat nimic
mâine nu mă duc la serviciu
aștept să se-ntâmple ceva
privesc crăpăturile din pereți și dușumele
aceste rezerve de prietenie rămase
de la cutremur și cred
că între polul nord și polul sud
lifturi-pirat ne fură respirația.
Încă nu pot să înalț un imn liniștei.
Resortul celui pe care-l cheamă ion sau vasile
te lovește-n buric și începe să plouă
până când pielea ta se udă se lărgește.
Poți atunci intra prin expoziții și prin prăvălii
să ceri ciuperci sau ochelari sau limuzine
fii sigur nimeni nu te va băga în seamă
cel mult ca pe-un exponat nereușit
te vor scoate pe ușa din dos
dând cu spray în urma ta.
Ce trebuie să fac când sînt singur.
Aș da un telefon să-mi răspundă un copac.
Aș lua în palmă un ou
trebuie să fie în toată casa asta goală vreunul –
teroarea gălbenușului iradiindu-mi palma
aprioric, cu o clipă mai devreme.
Sînt omul momentan: închipui
soluții ieftine în calmul prezent
mă ghemuiesc în propria etate răsuflu tot mai rar
iar după vizita vreunui prieten
mă simt mult timp amețit
ca după o injecție prea tare.
Încă nu pot să înalț un imn liniștei.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
