Alexandru Higyed este un obișnuit al site-ului O Mie de Semne, de data asta revenirea lui fiind marcată de ideea unei încercări de „schimbare a stilului”, potrivit mărturisirii autorului. În loc de orice feedback nu pot să-i spun lui Alexandru decât atât: e bine să ai îndoieli, e un lucru foarte sănătos, mai mult decât atât, e bine să experimentezi, să sari de la un stil la altul, să voiajezi poetic cu ajutorul unor voci diferite până când ți-o vei găsi cu adevărat pe a ta sau până când vei fi sigur că ți-ai găsit-o.
Ca să-ți dau un exemplu personal, eu nici până în ziua de azi nu m-am săturat să caut altceva. Mă plictisește ideea de a mă cantona într-un singur registru, doar pentru că intuițiile îmi șoptesc că „mi-am găsit vocea potrivită”. Căutarea nu trebuie să înceteze niciodată, iar răspunsurile nu le vei găsi decât în tine însuți, nu în feedbackul unui editor, de la orice revistă ar fi acesta.
Investighează-ți în permanență aria de cunoaștere, pune-ți la îndoială stilul, dă de pământ cu paradigmele, spulberă-ți convingerile care și așa, în cazul poeziei, durează uneori o secundă, fiindcă mereu vei descoperi, dacă îți și dorești asta, lucruri noi, uimitoare.
Iată, pentru reamintire, câteva date despre Alexandru: „Mă numesc Alexandru Higyed, am 22 de ani și sunt din Șiria, jud. Arad. În prezent studiez în Timișoara. Frecventez din când în când Cenaclul „Pavel Dan”. Am mai publicat poeme în revista „Orizont” și antologia „Conexiuni” de la Sibiu. Sunt student în anul I la Masteratul de Studii Americane de la Universitatea de Vest din Timișoara, editez și traduc texte pentru Asociația Culturală Contrasens și în timpul liber, librar.”
Cu precizarea, nu lipsită de importanță, că Alexandru este librar „La Două Bufnițe”.
Bill Haley & His Comets
Aceeași bătaie inegală. Nimic la care să nu te aștepți.
O revenire la ceea ce știai deja, un stop cardiac,
o valvă care se camuflează. Omuleți lacomi care
îți sug din vene. Stai împietrit, tabula rasa,
să se depună puțină reconciliere.
Unde să mă așez? Care o fi locul cel mai potrivit?
Mai încălzit, mai lipsit de alarme și redundanță?
Aștept o restabilire a ordinii personale. Un scaun
pe care să stau și să nu găsesc „ești un ratat, dar asta
nu e tot ce voiam să îți zic”.
Nu văd un final. Numai cliffhangers. Inima. Un
ecosistem. Mereu în schimbare. Mereu alternativ.
Nu îți găsești locul.
Rece//termoizolat//tastatura nu mai are alfanumerice//
în fața caloriferului//un val de căldură care o să treacă//
dimineață//comunicare, certitudine, izolare//
sedentarizarea emoțiilor// nu mai e o opțiune//
sunt stătut ca laptele//un bebeluș care așteaptă//
să fie alăptat// îngrijit// doar înainte să se pieptene
sedentarizarea emoțiilor// nu mai e o opțiune//
mă mișc doar atunci// când mi se cere//mecanic//
atunci când tastatura o să-și recapete alfanumericele//
când scaunul// o să fie din nou confortabil//
când o să mă substitui// unui alt fel de diegeză//
o expunere// mai subtilă a generalităților care mă acoperă//
după ce trec pragul //o minte mai puțin îmbibată în alcool//
să nu o considerăm o problemă//doar pentru că nu ai cum//
să o lași să se apropie// nu ai cum să lași în urmă//
cu un mop umpli o găleată//apoi te ștergi pe mâini//
atât de infect// de neatins // atât de subuman// în jumătățile de măsură
Numele meu e un sistem de alarmă
De fiecare dată când sunt strigat îmi pușcă o venă.
Și încă o venă. Încă o venă până când nu mai rămâne nicio fărâmă de curaj.
Corpul meu e o himeră undeva într-un labirint, într-o intersecție,
într-o necesitate de schimbare în care picioarele mi se moleșesc.
Sunt gata să mă lansez în orice punct central de pe carosabil,
să fiu lovit de-un vehicul care vine de pe contrasens
sau un vehicul care doar vine. Plasticul de pe carosabil e plasticul
din mâinile mele. O jucărie, o mașinuță, o mănușă medicală.
Sunt deprins de lovituri, de pene de idei, de pene, de focuri,
de o dezamăgire radioactivă care te ajută să asculți
ce e în jurul tău.
Un cheag în gât îmi oprește respirația
pe care încerc să o aduc la aceeași intensitate cu
bătăile inimii. Dar niciodată nu e așa. Sunt un corp
între adversitate și adrenalină. Mereu în gardă. Mereu în marsupiu.
Nu voiam să aud asta
De fapt, nu voiam să aud nimic. În semi-izolarea din camera mea
totul încremenește. Se suprapun imagini atunci când apeși pe click
și ți se oprește viața. Recurența persoanelor care pleacă,
revenirea criminalului la locul crimei, unghiul mort
al lunetistului începător, o copilărie
pe care abia la douăzeci și doi de ani apuci să o trăiești.
Între job și facultate. Între următorul assigment
cu predare săptămâna asta și cartea pe care se pune praful.
Nu voiam să aud asta. Tăcerea face ca orice întrebare
să fie retorică, orice neînțelegere să fie un joc de orgolii.
Mi-am mușcat degetele și apoi le-am dezinfectat. Am uitat
ce am spus în semi-izolarea din camera mea. Aceleași fantome
cu hainele vraiște. Așezați sub un copac. Cu o piatră în piept, cu pieptul gol,
în frig, după un meci de fotbal, fără sentimente, fără să zică ceva.
Un saxofon înfundat pe care
l-a vândut ca să-și plătească datoriile.
Să-mi spui cu ce te ajut
Îmi fac rezerve. Nu pot să mă leg
de altceva decât de șireturi. Și aia am învățat-o
abia în clasa a doua la ora de sport când mi s-a spus
și că Moș Crăciun nu există. Când am aflat că drumul
spre casă e mai lung atunci când mergi desculț și
simți pietrele cum ți se îmbibă în tâmple. Nimic mai rău,
mai dureros decât o margine de stradă neasfaltată, putoarea
colectării unei lacrimi în palmă, șervețelele care nu mai rezistă
violenței copilului de zece ani, trecut deja de prima singurătate.
Am învățat diferența dintre clar și obscur, dar n-am reușit niciodată
să le pun împreună. Pe tine te știu de când erai mic și te duceam în
cărucior ca pe un mic gușter fără coadă. Cuvinte de prisos, mereu
aceleași scuze și mereu aceleași motive de a se apropia. Cât
ai crescut. Ce mult te-ai schimbat. Cât de mari ți s-au făcut
ciupercile de la picioare. Parcă te-ai mai îngrășat. Ai pus ceva pe tine.
Pot să fac în așa fel încât să-mi fie cald atunci când vocile de vizavi
nu încetează să treacă prin pereți. Pot să mă încălzesc cu nodurile
din gât, cu incapacitatea de a-mi desfunda nările. Nu e frig. Nu e
nici măcar aproape decembrie, dar port puloverul ca pe o vestă antiglonț.
Sunt tot aici. Cu aceeași mutră de copil tâmp
care gândește doar cu jumătate de normă. Copilul care nu acceptă
mulțumiri și nu recunoaște că din când în când nu e atât de singur.
