Ciprian Măceșaru face parte, cu siguranță, dintre poeții despre care Fernando Pessoa spunea într-un vers, incluzându-se și pe sine, că ,,simt/ cu imaginația…”. Aparenta și, totuși, neliniștitoarea simplitate a poeziei sale, trecută prin filtrul unei insolitări, adesea, fantasmatice, se desfășoară, în volumul Corpuri de întunecat[1], într-un cadru evenimențial la limita dintre real și ireal, practicând un discurs introspectiv, care alternează cu relatarea unor fapte sau amintiri învăluite într-un înveliș din care transpare, în freamăt de auroră boreală, un puternic fond traumatic. În acest sens, relevante sunt ilustrațiile, mai ales cea de pe copertă, ce oferă conținutului poetic o perspectivă clarobscur-cinetică, în care fisurile, scrâșnirile, chipurile sau impulsurile vitale sunt proiectate, alternativ, pe un ecran real sau mnemonic.
Prezența traumei poate fi reconstituită din gesturi sau întâmplări care dezvăluie o fragilitate crepusculară, surprinsă prin intermediul unei reflexivități încordate. Simțirea toată pare cufundată, ca într-un lichid de formol, într-o evanescență thanatică, propice surpărilor/fisurilor interioare: ,,te-ai oprit o clipă în fața mea/ de parcă m-ai fi privit.// am simțit o dislocare,/ ceva ca o alunecare de teren”.
Trauma este transfigurată alchimic, ea căpătă diverse forme/învelișuri ale acceptării, conștientizării unei eventuale rupturi interioare, care, într-o atmosferă tenebroasă, se răsfrânge și modifică realitatea banală. Astfel, apariția unor proiecții mentale se dezvăluie la granița dintre halucinația onirică și imagismul spectral: ,,ascund întotdeauna chipurile/ omuleților care-mi apar dimineața/ din cafeaua fierbinte, le șterg voința/ de viață din inimile negre și mici,/ îi las să umble pe marginea mesei,/ să simtă cum e să nu vezi, să nu auzi.”
Melancolia diafanizează lumea din jur, conferindu-i o aură pulsatilă, care atenuează manifestările rigide ale oricărei cruzimi. Iar, la final, intrarea în universul ei presupune un act de transfigurare suprareal-spectaculară: ,,în melancolia asta prostească/ în care niciodată nu vom/ intra astfel decât transfigurați/ de plăcere, cu mintea/ ca o vată de zahăr/ translucizi, imponderabili,/ jellyfishes pulsând spre lumină”.
Întreținând potențialul unor tensiuni vesperale, în cadrul domestic are loc ceremonialul unei teatralități hamletiene executate într-o ambianță sepulcrală: ,,noaptea îmi pun craniul pe masă/ și scheletul decapitat plutește prin apartament/ lovindu-se-ncet de pereți de tavan și ferestre/ sunând ca niște clopoței de vânt/ în timp ce sângele meu desenează un cord/ care bate violent într-un creier”. Se întrevăd, de asemenea, tușele inaparente de naturalism prin sondarea unei anumite compulsivități viscerale, prin senzația că thanaticul capătă sau este lăsat să capete o corporalitate fisurată în această atmosferă de suprarealism spectral.
Din seva urii se nasc monștrii nevăzuți care, întocmai ca niște carii, rod până la capăt învelișul frumuseții și al umanului din jurul nostru. Devine tot mai pregnantă senzația unor amintiri care se desprind, se pierd, lăsând și mai mult pradă fisurilor, perspective, afecte sau regrete (călcâiele lui Ahile ale memoriei), care întregesc o panoramă a frustrărilor: ,,Ai făcut ce-ai făcut/ și-ai înălțat bălăriile/ de pe mormânt atât de mult,/ încât din cauza lor/ o parte din oraș/ nu se mai vede/ Le-ai hrănit bine, tată,/ cu seva ta, cu ura ta…” Într-o veritabilă parabolă a neputinței de a confrunta, în continuare, un trecut mlăștinos al biograficului crepuscular, întâmplările se transpun, se transferă între limitele unor viziuni ale mortificării peisajului, ale unei conștiințe traumatice care umbrește atât trecutul, cât și prezentul: ,,Toată lumea îmi spune/ că erai un tip de viață,/ de unde rezultă că problema-i/ la mine, că n-am fost în stare/ să te iubesc, numai că nu e așa/ (…) Duminică vin, o să smulg buruiana din tine,/ să te smulg și pe tine de-acolo nu pot”.
Uneori poetul se comportă ca un Rimbaud bukowskian, prins între tabieturi ale experimentării unei stări de continuă letargie și a unei condiții de exilat în propria existență menținută la suprafață doar prin combustia disperării delirante: ,,youtube/ whisky și întuneric/ o noapte întreagă/ dimineața păsările vor înghiți blocul/ sunt un omuleț/ cu încheieturile moi/ levitez între greață și spaimă/ în copilărie visam că sunt o pușcă de vânătoare”.
Pentru poet, scrisul conține o dinamică eviscerantă, înseamnă un periplu halucinant prin propriile tenebre percepute ca bazare ale deșertăciunii și mortificării, ale plasticității și artificialului existențial. Într-o atmosferă desprinsă parcă din Bruno Schulz sau E. T. A. Hoffmann, actul scriptic se manifestă ca butaforie sepulcrală, ca ceremonial thanatoforic: ,,așa că scriu și din capul meu iese un mic/ toboșar care bate bate bate în toba lui de/ plastic o jucărie pe care creierul meu o/ pune în mișcare pedalând îndrăcit abia/ dimineața când vrăbiuțele-piranha încep/ să-mi ronțăie inima iar burta albă a zilei/ se lasă ușor-ușor peste mine simt că moartea/ mă joacă pe degete”.
În cele mai multe cazuri, Măceșaru încearcă să creeze atmosfera halucinantă a unui infern care se confundă sau se conjugă cu traiul zilnic, cu apăsările, lipsurile sau, dimpotrivă, iluziile ivite din mecanismul aplatizat al cotidianului. Am avut senzația că infernul, întocmai ca la Sartre, devine un substitut al vieții zilnice, compus din acțiuni repetate la nesfârșit, învârtite într-un carusel al delirului care se îndreaptă spre acel punct al deturnării obișnuitului, banalului. Infernul, destul de mobil, e la un click mortal distanță, prezent în universul mundan, de-o concretețe aparte, aproape miniaturală, de-o stranietate dureroasă, amețitoare, încât oferă senzația nemijlocită că nevroza capătă stridență butaforică: ,,sunt trist ca dracu/ victor nocelli îmi dă la rădăcină/ o să-ncerc niște porno/ pe la 6 lumina va intra/ ca o uriașă meduză/ în mintea mea/ cerul întreg va năvăli/ în camera asta/ în care îmi fut/ nervul sciatic/ pe la 7 vecina de sus va porni/ – un slinky neobosit -/ să alerge prin cameră/ mă voi duce la baie/ voi urina îndelung/ mă voi privi în oglindă/ cu ochii unui basset/ mă voi prăbuși apoi în pat/ ca hindenburg -/ în flăcări”.
Omul, imaginea simbolică a manechinelor lui Bruno Schulz, întruchipează o adevărată estetică a urâtului, străbătută de angoasa care este mai mult decât un stigmat corporal sau spiritual. În miezul ei, totuși, se găsește sâmburele unei inefabile dimensiuni salvatoare ce pune în mișcare acele resorturi ale frumuseții umane, care, deși, încorsetată într-un înveliș al fisurii, al disperării, doar ea rămâne în măsură să ,,arunce lumea în aer”: ,,oamenii/ aceste forme indistincte/ aceste aglomerări de bășici/ aceste zgârciuri ambițioase/ cum se poate ca dintre ei/ să apară uneori o lumină/ atât de caldă cum se poate/ ca din atâta turbare și spaimă/ să se ridice o frumusețe/ insuportabil de mare/ cum se poate ca atâta/ schizofrenie să nu/ arunce lumea în aer”.
Amintind de exuberanța risipirii atât corporale, cât și identitare, în masa amorfă a celor mulți, de dinamica suprarealistă a urbanului tentacular, așa cum apar ele într-un volum ca Poetul la New York de F. G. Lorca sau de incisivitatea purulentă a discursului unui Ianuș ori Urmanov, Măceșaru oferă, în unul dintre cele mai susținute și intense texte, o sinteză de un insolit cenușiu, tenebros-alarmant al prezenței sale în aglomerația umană care tinde să devină o dinamică a balastului, a mișcărilor sau apropierilor compulsive, a prezențelor care sunt integrate/ încarcerate în societatea percepută drept un carusel care se învârte la nesfârșit, în toate direcțiile, unul al ororii ambalate corespunzător, în învelișuri mortificate, peste care se pune/ se lasă apăsat sigiliul traumei: ,,ai fost reintegrat în societate/ ai fost jupuit reeducat olé!/ bulevarde de promisiuni/ și responsabilități trec prin tine/ ridici brațele și cânți refren/ după refren e cel mai tare concert/ la naiba cu ceea ce ești sau ce vrei/ picătură cu picătură de valeriană/ (…) pe toți lasă-i să-ți spună vorbe frumoase/ ți-o vor trage discret sau pe față/ îți vor cânta un soi de rap delabrat”. Intrarea în carusel se face printr-un ceremonial anxios, în ritmul hipnotic al unei amețeli ființiale ce îți anulează individualitatea, îți topește identitatea într-un marasm polifonic, asurzitor: „(…) odihna predispune la/ calm la iubire de sine la analiză/ și autoanaliză iar societatea te vrea/ eficient integrat agitat ambalat te vrea/ în carusel să vomiți pe grumazul căluțului/”.
În miezul mocirlei, în conglomeratul sfâșierilor, al neputințelor, există sau subzistă acele organe pentru frumos, cum spune, în unul din psalmii săi, Radu Vancu. Acestea nu sunt altceva decât nuclee ale speranței că, tot acest univers purulent care are ,,chipul abia născutei tale morți” (Aurel Pantea), nu se poate manifesta, regenera dincolo de o anumită limită a umanului din fiecare, atunci când și infernul pare spiritualizat prin bunătatea care se găsește în el ca o sămânță a redempțiunii: ,,și imaginează-ți acum/ că în infernul acesta/ poate supraviețui o bunătate/ mai vie decât cea mai abjectă oroare.”
[1] Ciprian Măceșaru, Corpuri de întunecat, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2020.
