Cartea abia ieșită din tipografie: un obiect frumos, finisat, cu pagini „proaspete”, calde parcă. Mirosul ei specific, un amestec de cerneală tipografică, hârtie de bună calitate și adeziv special. Când inhalezi aburul acela inconfundabil știi că ții în mână o carte nouă, că abia a ieșit din burțile mașinăriilor care au creat-o.
Am lucrat paisprezece ani într-o tipografie. Aș recunoaște oriunde și oricând, legat la ochi, după miros, un loc unde se tipărește ceva sau unde „se leagă” o carte. Cu aceste senzații olfactive am fost obișnuit încă de mic. Tata a fost tipograf. Când se întorcea de la serviciu, hainele lui miroseau a tipografie. Nu o dată m-a luat cu el la „Casa Scânteii” ca să-mi arate locul unde muncea.
Am fost fascinat încă de mic de lumea tipografilor. I-am cunoscut pe mulți dintre ei, oameni cumsecade care azi probabil nu mai sunt. După ce am înțeles cum „se naște” o carte, acești oameni au devenit eroii mei. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută într-un tramvai. Eram cu tata, mergeam nu mai știu unde, și l-am văzut cum se uită insistent la un băiat de vreo 10-12 ani care stătea pe scaun și citea o carte.
Când a terminat de citit, băiatul a îndoit colțul paginii unde ajunsese și a închis cartea. Tata i-a atras atenția că ar trebui să aibă un semn de carte. Tatăl băiatului, care a asistat răbdător la scenă, n-a avut nimic de obiectat. Nu s-a rățoit la tatăl meu, nu i-a spus pe un ton iritat „Ce dom`le, îmi educi dumneata copilul?”. I-a dat dreptate tatei și și-a dojenit odrasla.
Atât de mult iubea cărțile tatăl meu. De la el am și moștenit această pasiune, fiindcă tata nu era doar tipograf, ci și un cititor pasionat. Când am ajuns să lucrez eu însumi în tipografia unde el s-a transferat după ce a plecat de la „Casa Scânteii”, am înțeles și mai bine de ce i-a atras atenția acelui băiat. Cartea merită respectată. Orice intervenție de genul acesta asupra ei echivalează cu o maltratare.
Eu n-am fost tipograf, ci electrician. Am reparat de nenumărate ori mașinăriile care dădeau viață cărților. Am stat lângă ele, le-am reglat, le-am făcut să funcționeze corect, pentru a-și face treaba așa cum erau proiectate. Acum, sunt probabil mormane de fiare sau piese de muzeu. Nu știu dacă mai este ceva funcțional în Tipografia Universul. Probabil că nu. De fiecare dată însă când trec pe strada Brezoianu, pe lângă Palatul Univesrul, simt parcă mirosul de tipografie. Treaba asta îmi dă, nu știu de ce, o stare de bine, de parcă m-aș fi întors acasă.
Majoritatea meseriilor care țineau de tipografie au dispărut. Ca să vă dați seama cam cum a trecut postmodernitatea peste noțiunea de tipografie, am să vă enumăr câteva dintre secțiile din Tipografia Universul: zețărie, legătorie, zincografie, rotativă, plane (tipar înalt), linotip, monotip, tastere. Probabil că unele dintre aceste denumiri sunt tot atâtea necunoscute pentru voi. Meseriile de zețar, linotipist sau monotipist nu cred că mai există. Legătorii însă cred că n-au să dispară niciodată. Ei sunt, într-un fel sau altul, artiștii acestei meserii.
Tata a lucrat în secția monotip. Denumirea venea de la mașinăria pe care muncea, de producție englezească, care se numea „monotype”. Era zgomotoasă și complicată. Aburii de plumb și fondul sonor făceau secția monotip una dintre cele mai toxice din tipografie. Tata a lucrat acolo de pe la 17 ani până când s-a pensionat pe caz de boală.
Din cauza plumbului, mulți tipografi au murit tineri. Scriu aceste rânduri în memoria lor. De fiecare dată când îmi cumpăr o carte mă gândesc un pic și la ei. La Gaudeamus, în timpul lansărilor pe care le-am avut, ar fi trebuit să spun câteva cuvinte și despre cei care fac posibilă apariția cărților. O fac aici, cu respectul cuvenit și cu gândul că tata, acolo unde este, cel care a iubit toată viața cărțile, a căror existență și el a făcut-o posibilă, este bucuros că băiatul lui nu și-a trădat pasiunea din copilărie.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
