Editura Polirom vă oferă un fragment din Tatăl meu la izolare, de Cristian Teodorescu, o poveste desprinsă din cartea-fenomen Medgidia, orașul de apoi. Un roman cu o imensă încărcătură emotională, Tatăl meu la izolare spune o poveste de dragoste improbabilă, cu un destin inevitabil, marcată atît de sprijinul celor care au reușit să își depășească frica și să își păstreze bunătatea, cît și de trădări dureroase.
Tatăl meu la izolare de Cristian Teodorescu a apărut în colecția „Fiction Ltd.” a editurii Polirom și este disponibil pe www.polirom.ro și în librării.
Un orășel din Dobrogea, un inginer chimist, fost țărănist, care încearcă să se pună la adăpost de epurările comuniste, o fată frumoasă, casieră la Alimentara locală, fiica unui fost cîrciumar, un stigmat de neșters în toiul obsedantului deceniu. Noul roman semnat de Cristian Teodorescu este o poveste desprinsă din cartea-fenomen Medgidia, orașul de apoi, care pune sub lupă viața unei mici comunități din cea mai neagră perioadă a comunismului românesc, cînd scara valorilor se inversase și oamenii își pierdeau munca de o viață, cînd închisorile terorii erau o amenințare constantă pentru cei care nu aveau originea și orientarea politică acceptate de regim. Și, în mijlocul haosului și nedreptății, o poveste de dragoste improbabilă, cu un destin inevitabil, marcată atît de sprijinul celor care au reușit să își depășească frica și să își păstreze bunătatea, cît și de trădări dureroase. Tatăl meu la izolare este un roman cu o imensă încărcătură emoțională și o perspectivă nouă asupra coliziunii micilor istorii cu istoria mare.
Cristian TEODORESCU s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secția română-engleză, a Universității din București. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul și pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ’83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeași editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieților mei, Petre și Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini și alte povestiri (Curtea Veche, 2005) și romanele Medgidia, orașul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012), Șoseaua Virtuții • Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015; Polirom, 2019), Cartea pisicii (în colaborare cu Mardale, roman, Polirom, 2017) și București, marea speranță (Polirom, 2019). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) și Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum și alte premii ale unor ziare și reviste. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria.
FRAGMENT
„12 zile. Nelu Aflat a venit de dimineață la el în laborator să‑i ceară o părere. Nu era prima oară, doar că de obicei îi telefona pe interior. De fiecare dată însă, Aflat îi cerea părerea și ca să se acopere, dacă ceva mergea prost în secția lui de electrice. Gigi se pricepea binișor și la partea electrică. Își făcuse cu mîna lui o șurubelniță cu un bec de lanternă în capul mînerului, cu care controla legăturile dintre cabluri. Mai meșterise una și pentru Aflat, care o folosise mai mult la motocicletă, pînă o pierduse. S‑a ridicat de lîngă microscop. Îl cam usturau ochii, așa că nu‑i strica o pauză.
Ce dracu’ se mai întîmplase? l‑a întrebat cînd au ajuns afară. „Vladimire, se desființează Canalul!“, îi șopti. Cînd avea să‑i spună ceva important, Aflat îl lua cu „Vladimir“. „Iar se desființează?“, își aminti Gigi. „Acuma e sigur. La toamnă, gata!“ Gigi se opri din mers: „Porcăria asta nici n‑ar fi trebuit înființată!“. „Asta să i‑o spui lui Ghiță Dej, nu mie!“, mîrîi Aflat. „Măcar n‑or mai chinui oamenii!“ Acum Aflat se opri: „Fi și tu mai atent la ce‑ți iese din gură, că…“. „Că ce? Te duci să mă torni?“ Îi păru rău de întrebarea asta: „Am glumit!“. „Eu nu glumesc! Ăștia o să înceapă să caute vinovați. Nu‑i spune și lui Titi, ca să nu se scape, ca data trecută.“ Lui Gigi ceva nu i se părea logic în ipoteza lui Aflat cu vinovații: „Și‑or să caute vinovați la IM UM pentru ce‑au făcut ei la Canal?“. „N‑o să caute pe nimeni. O să‑i numească din oficiu!“
Intrară în secție ca să nu‑și închipuie careva dintre cei care treceau prin curte că aveau secrete. Aflat îi arătă, mai mult de formă, o mașinărie scoasă din carcasa ei și pusă pe două capre de lemn fiindcă nu mai voia să pornească. Gigi îl luă în serios și începu s‑o verifice. Se uită și dedesubt: „Aveți șobolani aici? Că e un cablu ronțăit!“. Aflat se oficializă: „Domnul inginer!“. „Uită‑te și tu“, îl invită Gigi. Celălalt se lăsă pe vine și își vîrî nasul sub mașinărie, după care decretă să‑l audă toți: „După program facem deratizare!“. „Cu ce, domnul inginer?“, îl întrebă săritor cel care avea mașinăria în grijă. „Te duci la cantină și iei de‑acolo!“
„Nu puteai să taci din gură cu șobolanii?!“, îl întrebă Aflat cînd îl conduse în curte. „Să‑mi fi zis numai mie, dacă te ardea pe limbă!“ „Peste tot sînt șobolani!“, îl liniști Gigi. „N‑ai văzut ce‑i la cantină?“ „La cantină îi privește! Ţie ți‑ar conveni să zică vreun idiot că ai șobolani în laborator?“ „N‑au ce să mănînce, că ar veni și acolo.“ „Te iau diseară la Constanța?“ Îl refuză, avea de lucru și acasă. Chiar avea!
În laborator, cînd se întoarse în fața microscopului, Gigi se întrebă dacă nu cumva lui Nelu Aflat i se păruse că picase prost în tărășenia cu șobolanii. Era prima oară cînd îl vedea timorat. Însă din atîta lucru?! Sau omul lui din minister îi mai spusese ceva, de băgase frica în el? Îi vîna postul careva de la Constanța? Că, dacă i‑ar fi zis nevastă‑sa că‑l părăsește, nu i‑ar fi păsat. Deși una era să‑l înșele și alta să‑l lase cu ochii în soare.
(…)
10 zile. Pînă și Omul partidului începuse să se teamă de ceva. De dimineață venise neanunțat și nechemat în laborator. Dăduse un „Bună ziua!“ general și se fîțîise printre oameni. Le punea întrebări prostești, dar prostiile rostite cu gravitate sfătoasă, observase Gigi, produc o impresie mai bună decît lucrurile grave spuse simplu.
„Proștii se tem de simplitate!“, îi spuse inginerului Aflat la cantină. „La cine te referi?“ „Mă gîndeam.“ Aflat nu insistă: ca vechi membru de partid ce era, se ferea de discuții la cantină. Sau folosea aceleași cuvinte ca Omul! „Principial, sectar, neprincipial, călăuzitor, antagonistic, neprecupețit, cadre, constructiv, neabătut.“ Numai că ieșite din gura lui cuvintele astea sunau și mai aiuritor decît dacă porneau dintre buzele răsfrînte ale Omului, care la prînz emana un damf de vodcă ce își făcea loc neabătut prin mirosul pătrunzător de pătrunjel ori de usturoi, care ar fi trebuit să‑l acopere.
La 12.30, la megafoane se auzi glasul Omului, care pătrunse și în cantină: „Poftă bună, tovarăși!“, de ridicară toți ochii din farfurii și se uitară pe geam în curte. Nu se întîmpla nimic acolo. Gigi presupuse că urma un discurs. În locul discursului, muzică! Vocea subțire și voioasă a Dorinei Drăghici interpreta povestea puturosului Marinică. „Trezește‑te, că‑i ziua mică! Marinică, Marinică!“, îl îndemna din cînd în cînd cîntăreața.
Să se fi întrecut Omul cu vodca pe căldura asta?! Gigi nu‑l văzuse niciodată amețit, chiar dacă îi mai sticleau ochii. Voia să mai îndulcească situația după discursul de ieri cu sabotajul? Primise ordin de sus să pună muzică în pauza de prînz și muzica să fie asta? Lui Gigi nu‑i plăceau noile cîntece ale Dorinei Drăghici, ăsta în special. Era tot o amenințare, ca în articolele de fond din Scînteia, doar că era făcută cu duhul blîndeții, pentru cine avea urechi de auzit!”
Foto credits Cristian Teodorescu: Ema Cojocaru, de aici: https://www.facebook.com/revista.iocan/photos/pob.629559621/1594181724224317
