Priviți de la distanța cuvenită, par perfect obișnuiți. Chiar șterși. În orice caz ușor străini de orice situație care te-ar putea implica pe tine, vag interesați dacă mori – dar numai din complezență. Ei au un plan în viață: o mașină, o casă, un discurs, o viziune politică prin care să le arate celorlalți cine sunt ei, poate chiar un fel de mâncare potrivit numai lor. Și dacă ar tăcea ar fi minunat, n-ai ști ce te-a lovit, dar din când în când cuvintele lor coboară apocaliptic în lume și te șfichiuiesc, te bat cu pietre, te crucifică în șarje scurte, parcă prea bine țintite, ucigașe de-a dreptul. Au dreptate. Importanța vine la pachet cu dreptatea, cu imposibilitatea de a greși vreodată sau măcar de a-i lăsa pe ceilalți să implice că au greșit.
Un calcul matematic destul de simplu ne arată – și tragedia abia acolo începe – că importanța e invers proporțională cu educația. Cu cât știu mai puține, cu atât sunt mai importanți și au mai multă dreptate, până ce taman idioții sadea devin geniile lumii ăsteia. Cu cât au făcut mai puține, cu atât mai încrâncenați se agață de vagile lor realizări. Din orice confruntare cu ei vei ieși zdrobit. Evită-i, lumea e mare și frumoasă, nu merită.
