Ne confruntăm adesea cu expresii sarcastice de tipul: nu interesează pe nimeni! plictisitor, boring! e noaptea minții! senzațional, n-am înțeles nimic! cui îi pasă? mă lași cu prostiile astea? etc. Sunt reale, le-am auzit în spațiul public până la saturație.
Odată am vrut să fac un interviu cu un scriitor foarte cunoscut și am fost trimis la plimbare: întreabă zece inși de pe stradă dacă au auzit de ăsta și dacă da, poți să faci interviul!
Adevărul este că trăim de prea multă vreme în cultul senzaționalului. Nu mai juisăm decât la păruieli publice, la invectiva suculentă, la ridicatul poalelor în cap. Am devenit insensibili la frumos, deși îl invocăm (poate) prea des citându-l bineînțeles pe Dostoievski.
Tot ce ține de arte în general se învechește a doua zi. Cine? Ăsta? E depășit, nu-l mai citește nimeni! Termenele de expirare sunt tot mai strânse. Ai zice că avem de-a face cu o literatură – carne tocată. Nu poate dura decât câteva zile. N-ai consumat-o, e bună de aruncat!
Ne grăbim. Unde? Nimeni nu știe. În plus, ne consumăm zilele la umbra dulce a superlativelor. Negația e pernicioasă. Critica e câh. Trebuie să înghițim până la saturație siropul grandilocvent al stimei și al prețuirii. Dacă spui ceva diferit, ești Gică contra. Dacă nu ești de acord cu masele, ești dăunător ca o libarcă.
E o altă formă de înregimentare. Avem alergie la uniforme, dar le purtăm cu mândrie, chiar dacă nu se văd. Și e o altă formă de conformism. Nu mai poți spune nu fără riscul de a te trezi exclus. Nu mai poți contrazice fără teama de a fi considerat prost. Nu mai poți vedea lucrurile dintr-un unghi diferit fără a te confrunta cu posibilitatea de a fi catalogat drept – păcat mortal – nonconformist.
Parcă am mai trăit asta. Măcar atâta memorie mai am.
