Începând de azi preiau Poșta Redacției — mulțumesc încă o dată Gelu Diaconu și O mie de semne pentru invitație și pentru votul de încredere. Mă voi strădui să aleg poeme interesante pentru cititorii noștri, dar sunt de asemenea foarte bucuroasă că am această oportunitate de a citi poeziile celor care aspiră să publice sau să scrie mai bine. Sunt încântată să descopăr poeți noi și vechi într-o formă sau alta odată cu voi.
Mi-au plăcut cele patru poeme pe care ni le-a trimis Ioana Pătulea — aș fi fost curioasă să văd cu ochii mei evoluția sa poetică, dat fiind că ne mărturisește că tabăra Z9 Camp i-a dat reset în materie de poezie. Cred că ești pe drumul cel bun, Ioana!
Ne spune despre ea:
„Mă numesc Ioana Pătulea și v-am atașat 4 poeme. Sunt din Târgoviște, am început să scriu singură poezii despre fluturii de noapte și în liceu am avut oportunitatea să particip la cenaclul organizat de poeta Ioana Geacăr, aproape 2 ani. Am participat la ediția LicArt în 2017 și vara trecută am fost în tabară Z9 Camp organizată la Sibiu, care mi-a dat un reset în materie de poezie.”
Lectură plăcută!
bucurești noapte, vază spartă lângă canal
chiștocul alunecă în sticla de cola
ca un copil pe un tobogan fierbinte.
un claxon lung apăsat, cu furia bărbatului român, care se grăbește noaptea la 10 pe bulevardul gol,
cu degetele grăsuțe sufocate de aurul încolăcit care promitea o viață în care micile libertăți să conteze.
sub cupola de fire și sticlă ei ating
genunchii osoși ai tinerelor croindu-și drum spre vârsta lipsită de tandrețe
lasă o pâclă întunecată ca mașinile vândute revândute cu sute de mii de kilometri la bord, trecute prin sughițurile vieții.
astea sunt străzile Bucureștiului noaptea
prost luminate, decorate de sârme, praf și găuri,
kitschul psihedelic al crucilor de neon
starturi de metal în spirale de beton
orice aer ar fi tot te ține in viață
orice mișcare ar fi tot te duce înainte.
cursele de uber au un aer omniscient
văd busturi îndreptându-se spre constelația micilor tragedii personale
compasiunea de scurtă durată cu șoferul de uber
compasiunea cu străinul singur care nu se grăbește nicăieri.
am scris despre vertij când nu știam cum e sa ți se desprindă cele doua emisfere sub becuri firave
am scris despre vertij pentru că am văzut filmul lui Hitchcock cu Jimmy Stewart agățat de marginea unui bloc, privind în jos din turnul cu clopot spre pata gri atrofiată spontan
vertigo, teamă patologică de amețeală, congestie cerebrală,
București, e importantă ordinea în mail a numelor
București, cu bâzâitul static al ecranelor murdare
București, cu holograme narcoleptice
București, cu râgâitul autobuzelor
dezastrele astea mici de zi cu zi se simt ca niște crize de PR
gândurile se agită, speculează, caută vinovații,
verifică strategia, pregătesc pitch-uri, pavează calea spre implozie.
orice aer ar fi tot te tine în viață
orice mișcare faci tot te duce înainte.
o poezie confesivă despre corp și dimineți
aici nu e vorba de mântuire:
corpul meu de tânără adultă, uniformă pătată de sângele micilor metamorfoze
te păstrez ca pe un screenshot vechi, cu o persoana dragă, ștearsă din lista de prieteni.
ești mai mult pentru restul decât pentru mine
cel mai bullied personaj din universul Ioana.
a fost o scurtă detronare când obrajii erau acoperiți de bombe pline de compătimire
detonate la atingeri și adieri.
câteodată mă mir și eu, chiriașul tău permanent, că nu te-ai prăbușit după atâta feedback negativo-constructiv
al străinilor neîntrebați și băieților care te plac doar până dimineață, când părul s-a încurcat de tot și nu te mai asortezi nu noaptea
al persoanelor care ți-au văzut involuția estetică
pentru că știi că primul lucru pe care o să-l zică este „hai să-ți zic ce dietă am încercat eu”, „uite crema asta, eu am scăpat de toate cu ea”
hai nu zău, nu zic, zâmbesc și ascult discursul cu zâmbetul bătrânului din meme-uri
tendința lumii de a-și diseca defectele când le văd în alții.
sunt dureri care înseamnă lipsa, sunt dureri care înseamnă excrescențe, am văzut trădarea venind
am satisfăcut celulele de la suprafață,
și fiecare următoare dimineață era o exuvie opalescentă a nopții agitate
am trăit doar dimineți multă vreme
în afara corpului meu
în tempo de 40 de bătăi pe minut
ăsta nu e un text despre mântuire
nici despre pretty privilege care înainte se numea loterie genetică și nu era așa un grey area
în orice caz
nici vara asta nu e hot girl summer
#1
ascult aceeaşi muzică de acum 2 ani
şi nimic nu s-a schimbat
tot potenţial ars
tot piele iritată
nu ştu ce o să rămână în posteritate
poate două mâini încleştate
atunci când porţi pantofi care-ţi completează în sfârşit hainele
şi îţi lasă urme de carne vie deasupra călcâiului
te balansezi de pe un picior
pe altul
dintr-o durere
în alta
dintr-o zi
în alta
niciun cântec pe care îl asculţi nu e scris cu povestea ta în minte
ce desenezi atunci când aburești geamul de la mașină?
glumele intime care se nasc în mintea ta, scenele absurde din metrou,
în WhatsApp-ul cui rămân pe seen?
lângă cine vrei să stai în liniște când petrecerea
se dizolvă în politică și reminiscențe?
când te trezești fierbinte și mahmur, departe de corpul tău,
în cine vrei să-ți faci culcuș?
cum ar trebui să mă suport, plină de vulnerabilităţi şi frici,
când ştiu din ce fel de femei mă trag?
să fii poet înseamnă să ai talent la scris sau la lăsat garda jos?
de îndată ce ai articulat un gând
cât de sincer mai poți să fii?
