Nu este deloc ușor să alegi poeme, la concluzia asta am ajuns, dar e totuși o muncă foarte frumoasă și pe care o fac cu drag. Suntem doar la început, eu și Poșta redacției, dar e deja loc de multă înțelegere și frumusețe. Azi am ales niște poeme de Raluca Tărtăreanu — cred că are câteva imagini care au marele potențial de a ni se cuibări frumos în imaginație și o încurajez să exploreze în continuare poezia pentru că simt că sunt lucruri pe care vrea să ni le comunice.
Iată ce ne spune despre ea:
„Bună! Numele meu este Raluca Tărtăreanu, născută la 14.04.2004 în Ploiești. În prezent studiez la HU University of Applied Sciences Utrecht, dar deși departe de casă și de tot ceea ce însemna rutină, nu am încetat să îmi pun gândurile în scris. Primul proiect la care am participat a avut loc în 2020, “Hey, pisi” desfășurându-se la Palatul Șuțu din București ca o expoziție pe tema hărțuirii stradale. În 2021 au avut loc expoziția caritabilă “Tête-à-Tête V” pe tema identității naționale și atelierul de scriere “Breaking the Waves”, în urma căruia am publicat un fragment de proză la revista “Cutra”. De asemenea, am fost publicată de către paginile “Noise Poetry”, “Poezia de dumincă”, “Haimanale Literare” și “Tuș. Zine Digital”. ”
***
încerc perspicace să mă iubesc cu mâini calde
să îmi placă să mă sprijin în resturi de ceramică
suntem
fragili
ne lipim bucăți până când nu mai arătăm
a noi
nu este de judecat fiecare îşi mâzgăleşte-n palmă
tot ce şi cum poate
dacă aş putea
m-aş iscăli cu oameni de tip extensie
să pot să las puțin din mine peste tot
fără să mă deformez
să fie interminabil
dacă aş putea
aş lua esențele din oameni de tip extensie
să pot purta amintiri pe piele
în fiecare zi fără să îmi fie dor
să fie inepuizabil
grilajul de fier se răceşte pe zi ce trece
se măreşte
şi nu
mai
adoarme
***
cratițele murdare în şir de dragoste
e felul în care îți lipeşti fruntea
de veioza rece
cum culorile intermitente se revarsă în groapa iubire
o mână ce încălzeşte pe alta şi ajută la sfărâmat nuci
rostogolind gheață pe bordura cu nămol
este aşa cum te trezeşti dimineața şi îți cauți şosetele
cu nişte dungi multicolore putem da lumea peste cap
copiii din filme ce se învârt în anvelope au totul
dar nu pot să mă văd într-un leagăn de la marginea oraşului
unde sunt oi multe şi iarbă deasă
este nevoie de mai mult
de frigul care clocoteşte-n oase
de mine stând sub ciuperca călduroasă slab
de bărci navigând pe canale în adidaşii mei
este nevoie de puțin mai mult
de fiecare dată când adorm
rutina zilnică va muşca din fiecare amintire
aşa cum m-am născut
cu păr încurcat şi încruntată
cu vena de pe frunte ce stă să explodeze
atunci când râd prea mult
codițele din vârful capului au rămas ataşate de suflet
exact cum dorul se imprimă pe aşternuturi
scriu despre nimic şi cumva găsesc
sentimentul origine
când ajung acasă
totul este mai cald
nu este nevoie să îmi lipesc fruntea de veioză
numai că niciodată
nu îmi dau seama
unde este acasă
decât atunci când plec
spre o altă
inimă
***
fiecare casă trebuie sa aibă cel puțin
un pervaz atât de lat încât să poți dormi pe el
să poți să îți fierbi coapsele şi să numeri sticle goale
să poți visa în mod incert molii albastre
cu pături groase vara ca nu cumva
să te prindă monştrii de sub pat
mă uit în oglindă dar în oglindă nu sunt eu
am un gram de apatie cât să mă facă să înțeleg
aici nu mai e nimic
aici nu a fost decât praf şi o mână care se mângâia pe alta
am un gram de răbdare cât să le pot face pe toate
nu ai citit nimic azi
nu ai râs şi nu te-ai împiedicat
între coastele noastre se află morman de iederă înțepată
iar ăsta este, cred eu
motivul pentru care noi
ne întoarcem mereu acolo
unde nu ne este locul
