Pas de Deux[1] este mai mult decât o carte a dialogului dintre doi prieteni. Mai degrabă, asistăm la o confruntare jovială și intelectuală dintre două mentalități, viziuni despre lume, istorie sau societate, dar și dintre două stiluri literare, ludice și grave deopotrivă. Stiluri care aparțin celor doi scriitori timișoreni, Daniel Vighi, trecut, din păcate, la cele veșnice, și Viorel Marineasa. Însă, așa cum o caracatiță, planând în adâncul unor ape tot mai întunecoase, își deschide lent tentaculele, lăsându-le să se miște în ritmul unei lentori siderale, tot astfel cartea aceasta, care tratează o tematică diversă, își deschide tentaculele povestirii, lăsându-le să planeze când lent, când agitat, în apele memoriei.
Referitor la titlu, imediat gândul m-a dus la un pas de dans, unul deloc facil sau gratuit, căci paginile parcurse dezvăluie o lume aparte, un amestec frust de jovialitate și melancolie. Se deschide perspectiva unor scriitori care, luând la pas străzile, reconstituie povestind arhitectura fascinantă a unei antropologii pitorești destul de vivante și de contradictorii. Iar trecutul este lăsat să planeze precum un duh al unor vremuri de blândă nostalgie deasupra tărâmurilor de ieri și de azi. Mereu pe drum sau On the Road, ca să amintesc de titlul lui Kerouac, cei doi beatnici nostalgici și autohtoni au multe în comun în materie de spirit, umor sau șăgălnicie.
Despre ce grăiesc cei doi, în dulcele și amarul stil confesiv bazat, în bună parte, pe colocvialitate și pe discontinuitate cronologică, atunci când amintirea plonjează în adâncul nebulos al memoriei? Cartea pornește de la o călătorie pe Bega. O călătorie în care, de-a lungul râului, peisajul industrial, ruinat și letargic, se îmbină cu cel al unei struțocămile citadine, unde clădirile vechi stau alături, ca niște măsele stricate, de cele noi, de-o impozanță kitschoasă, stridentă. Cu precădere, amintirile celor doi sunt legate de zona Fabrik a Timișoarei, un soi de tărâm al interferenței dintre o copilărie de altădată, ajustată în patul lui Procust al comunismului, și proiecțiile trecutului, clocotitoare, care dezvăluie imagini de oameni, localuri sau străzi desprinse dintr-un Dickens devenit vreun chiriaș de nădejde în imaginarul lui Kusturica.
Răspunzând unor anchete dictate de simțul prieteniei și al purei plăceri de a povesti, cei doi vorbesc despre bătrânii copilăriei fiecăruia, nimbați de câte o aură nostalgic-hieratică, dar impregnați și de o bonomie cu aromă de illo tempore, despre timpurile în care sifoanele erau la mare căutare, despre personalitățile pantagruelice ale măcelarilor, acești dictatori de mucava ai copilăriei acestora, despre babele cu talantul magiei și al descântecului. Apoi, despre muierile maistorițe, despre boală, muzica bănățeană, despre rromii de altădată, despre câini, pisici sau mașini de scris, despre nunți, politici de partid și învățământ comunist, despre revoluție și vremea grădiniței, despre soldații ruși și cei nemți, despre sport, învățământ politic sau despre figurile sadoveniene de cârciumari, vânzători și alții. Un conglomerat antropologic și ontologic, care trădează spontaneitatea alegerii temei, după dispoziția sau indispoziția scrisului, fapt care conferă cărții complexitate și o individualizează ca document veritabil al unor epoci, mentalități, angoase. O suită de analize care, pe alocuri, îmbină descrierile naturaliste cu cele ale unui realism dur și neaoș deopotrivă. Mai mult decât atât, relatările, de la un punct încolo, suferă de un anumit barochism, dictat de fluxul conștiinței și de ardența mărturisirii, turată la maximum. Însă imediat temperată, mai ales în episoadele în care legăturile dintre personaje și evenimente urmează o linie genealogică sau istoric-documentară greu de urmărit.
De remarcat, în acest pas de deux, alternanța stărilor și a opiniilor celor doi, care animă sau solemnizează discursul. Spațiul și timpul povestirii capătă orizontul unei înțelepciuni inefabile, prielnice adăstării unei vremi îndelungate în universul mnemonic al relatării: „…avem de-acum amândoi alibiul vârstei, numai bună pentru odihnitoarea retragere în nimicul binefăcător al clipei-vestibul al marii înfăptuiri care ne așteaptă” (Daniel Vighi). Mai prudent și oarecum mai mefient, celălalt interlocutor afirmă, pe un ton sibilinic-nostalgic, următoarele: „crezusem, din statutul unui deprimat de lux, că ne complacem doar într-o macabră zburdălnicie”, căci celor doi nu le rămâne altceva decât o constatare care își întinde tentaculele resemnării asupra evocării, ușor adumbrind-o: „… capitalismul din cartierul Fabrik, mai nimicuri, amestec de ulițe cu șirag de case mărunțele asaltate de blocurile epocii de aur, într-un amestec aiuritor, de o tristețe duhnind a neputință: Nu se mai poate face nimic, bombăne Vio, Fabrikul este mort, zice, în chiar momentul în care intrăm în grădina de vară a fabricii de bere să ne înecăm nostalgiile în amarul unei halbe autumnale” (Daniel Vighi). Astfel, relatarea, urmărită la tot pasul de „toamna vulpoaie care se lăfăie peste noi”, își propune să urmeze nu ordinea strict cronologică a faptelor evocate, ci pe cea a unei rupturi temporale, bruște și neașteptate, care trădează, în ordinea evocării, gustul pentru mister și răsturnare de fapte, pentru tonul glumeț și atitudinea spontan-ludică a vorbitorilor.
Daniel Vighi mizează, de cele mai multe ori, pe un discurs narativ, pontos și jovial, de-o expresivitate tonifiantă, alternând gravitatea unor confesiuni referitoare la propria boală sau la societatea de azi, cu tonul virulent, însă strunit la cote moderate și amare, atunci când lucrurile sau oamenii desfășoară un spectacol al deriziunii și al prost-gustului. Viorel Marineasa, în schimb, își păstrează un permanent ton rezervat, amar și pe alocuri grav, în ideea în care se menține mefient în orice situație și adoptă o atitudine distanțată față de evenimentele evocate. O atitudine necesară privirii acestora cu un soi de luciditate sapiențială, nu dedată în totalitate malițiozității. Am putea spune că, dacă Daniel își ia libertatea bonomului și a pontosului, dezvăluind lumea dincolo de lentila jovialității, adumbrită la momentele potrivite de ceața tristeții și a resemnării, Viorel este cel care, de la o tematică la alta, își propune să aducă discuția cu picioarele pe pământ, să tempereze un oarecare palpit de entuziasm, nu neapărat exagerat, poate mult prea amplificat, al prietenului de dialog.
Sunt și câteva secvențe care oferă o mostră de bonomie sau de jocularitate eseistică de cea mai bună calitate. Acestea probează spiritul unei dezbateri de idei pe care fiecare interlocutor, în felul său, hâtru sau mizantrop-livresc, îl îmbrățișează și numaidecât îl imprimă ambianței fiecărei pagini. Una dintre metaforele teribile care surprinde însă cel mai nimerit ambianța dezbaterii, prilejuită de aceste notații, este cea a descarcerării trecutului. În mod paradoxal, soluția resuscitării existenței de altădată este prilejuită de o descarcerare a unui trecut prins între fiarele contorsionate ale înstrăinării sau nepăsării, ale distanțării umane și ale decăderii sociale. Pentru Viorel Marineasa, autorul acestei metafore teribile, întoarcerea la trecut, posibilă doar în siajul unei ambianțe aurorale, semnifică o reintegrare în tiparele nostalgice ale vieții de altădată: „Cam atât aș vrea: să descarcerez casa de la Chișoda și să văd cât au descrescut ograda și grădina; să intru în încăperea unde a fost odată crâșma și să verific dacă tejgheaua și-a păstrat damful. Oare nu o fi demontat-o actualul proprietar?”
În altă parte, în note poetice este evocată pogorârea în lumea trecutului printr-o serie de secvențe etnografic-joviale, de pitoresc olfactiv, prilejuit de omniprezența mucegaiului, care îi conferă trecutului atât înveliș, cât și o specificitate cu iz nostalgic. O lume sculptată parcă în mucegaiul care conservă unicitatea și izul aparte al acestui trecut: „cum mă pogoram în podrumul lui Perianowics-bacsi/ cum mirosea acolo a mucegai o lume toată mirosea așa/ o lume toată mirosea așa/ o lume despre care nu știam nimic/ practic era lumea lui baba Marghit,/ baba Mărghita sau Mărghitoane/ lumea lui moșu’ Ion Băsu/ lumea de mucegai și fier forjat de la/ instalația de făcut soda a lui Perianowics-bacsi” (Daniel Vighi). O lume, în orice caz, aflată la întretăierea poveștilor cu amintirile, a memoriei oamenilor cu cea a obiectelor. Aducerea-aminte echivalează cu o rescriere a poveștilor într-o manieră personală, cu totul aparte: „… vom reinventa scriind despre tot felul de meserii apuse și despre inși care le-au prestat în copilăria și în tinerețile noastre. Cică să ne aducem aminte povești cu sodari, șințări, henteși, sătorese, socăcițe, brodeuze, pilărițe, babe de buric, babițe, porcari, bandăgazde, spălătorese, boitari, cociși, plăcintari etc. Gata. Facem socoata cu fat. O luăm unul în dreapta, altul drept înainte; eu pe jos, Daniel pe lângă bicicletă. O să-mi trimită sinteza zilei pe mail” (Viorel Marineasa).
Tonul pontos care îi revine, în mod neașteptat, lui Viorel Marineasa, câștigă teren narativ pe măsură ce pitorescul unor situații hazlii este dezvăluit prin redarea cât se poate de veridică a unor fapte, gesturi sau prezențe, de un burlesc scabros, însă cât se poate de vivant și de virulent: „Moș Dărăbel, tatăl Riței, avea multe povești din cătănie pe care, polivalent, și le punea singur în scenă. Circar, spurcat, își marca episoadele prin pârțuri venite la fix, modulate savant, câteodată imitând clănțănitul mitralierei, alteori îngânând melancolic refrenul gornistului ce anunța stingerea” (Viorel Marineasa). Un nimb cenușiu planează deasupra caselor de altădată, pătrunse de o atmosferă domestică, uscată și clorotică, emaciată de orice sevă sau impuls vital. Însă este păstrată vie imaginea iconică a unor vremuri încremenite într-o dulce blazare, într-un parfum de epocă ce fumegă liniștitor și tot mai stins. Nu lipsesc nici de aici notele unui abia simțit sarcasm irizat de coloritul unei ambianțe tot mai crepusculare, tot mai blocate între ramele unui timp desprins din fotografiile de epocă. Rândurile care urmează par a fi o transpunere a unui poem scris de Petre Stoica, pe notele unei nostalgii acute și ireversibile: „Trecem amândoi pe lângă veranda unei doamne în vârstă cu câinele ei în vârstă, cu pisica la fel, cu conservele de fasole cu cârnați de odinioară, împodobite cu hârtie creponată – conserve pe post de ghiveci de flori din care se ivesc firave tulpini clorotice de mușcate de iarnă, ce fain este totul, îți zici, pe când tocmai admiri cenușa care pătează zăpada curții doamnei în vârstă, cenușă de la lemnele pe care le arde seara în teracota austro-ungurească” (Daniel Vighi).
De asemenea, animând un spațiu al trecutului, obiectele sunt surprinse într-o scenografie inefabilă, necesară prezervării trecutului. Următoarea notație confesivă ne oferă un tablou al unor timpuri prielnice corespondențelor sinestezice între obiecte, spații, persoane și timpuri, în care parfum, culoare, sunet/ se-ngână și-și răspund: „În șcătulă era și degetarul interbelic cu minuscule gravuri vegetale în fierul lui nichelat. Mă șușcăi cuprins de alean liric, ce faine miresme de mobilă, de praf stătut și cuverturi vechi ale burgheziei timișorene” (Daniel Vighi). Una dintre cele mai teribile și mai emoționante pagini, cele ale mărturiei halucinante a trecerii prin calvarul bolii, este încărcată de o luciditate supurândă de-a dreptul: „Când ești bolnav, orice ai zice și ai face, nu mai ești ce-ai fost. Simți deodată că ai fost buiec, fălos, inconștient, până când ajungi în mirosul de feșe, tinctură și mâncare grea, te duci la buda de pe hol, este murdar totul, miliarde de bacterii, de microbi, de mizerii plutesc în aerul bolnavilor din jurul tău care trec dreapta, stânga… toți mor cu excepția ta, nu spui asta, că este lipsit de respect, ar râde uica Pavacini cu uica Păvăloc de naivitatea ta proastă, dar tu asta simți în afundul tău, unde ești doar tu cu tine” (Daniel Vighi).
În anumite secvențe întâlnim o fantezie debordantă, în măsură să convertească poetic lumea din jur, să îi confere o aură fantasmatică, perenă: ,,Atunci aveam slobod să urcăm în turn, la toacă, și am intrat, mânat de curiozitatea care i-a mânat pe americani pe astrul nopții, în podul bisericii. Am văzut în întunericul locului praful gros ca acela de pe Lună, așa că mi-am spus, de atunci și până astăzi, că veșniciile cerești sunt pline de praf, întuneric străbătut de raze de lumină și odăjdii rupte” (Daniel Vighi).
[1] Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Pas de deux, Ed. Humanitas, București, 2023.
