Prozatoare cu experiență și o amatoare de călătorii în spații neconvenționale, Ohara Donovetsky este un nume care, deși puțin prezent pe radarul criticii de întâmpinare, merită descoperit datorită prozelor sale care aduc în prim-plan personaje de atmosferă.
Se întâmplă acest lucru în volumul Vedere cu solzi[1], în care autoarea reconstituie un an din viața unei tinere de 18 ani, pe nume Clara, primul din cariera ei didactică. Ne aflăm la finalul perioadei comuniste, când au loc tot felul de traume colective, dar și personale. Învățătoare în orașul natal, într-o școală situată undeva într-un cartier muncitoresc, aceasta va rezista provocărilor și tentațiilor, creându-și, în permanență, un spațiu personal, securizant, protejat de contraforții inocenței și ai memoriei. De asemenea, poveștile reale sau imaginare, prezente în carte prin alternanță, vor alcătui mozaicul unei lumi istovite, epuizate, dar, în același timp, salvate prin puterea evocării de a reinstaura un trecut nostalgic, document al unor epoci inefabile, necesar ca antidot împotriva prezentului sumbru.
În paralel cu experiența dăscăliței la clasă, plină de provocări în ceea ce privește predarea și apropierea de copii, sunt evocate portrete sau tablouri desprinse din trecutul acesteia. În primul rând, cel al propriei mame, o femeie stăpână pe sine și o gospodină versată, al bunicii care o introduce pe fetița de atunci în universul unor doamne, prietene apropiate ale bătrânei, din poveștile cărora se resimt ritmurile simfonice ale unor epoci demult apuse. De altfel, un pilon principal al poveștii îl reprezintă relația tată-fiică bazată pe compasiune, pe atașament afectiv. Acest tată, din păcate mult prea devreme plecat din viața lor, îi va marca fetei copilăria printr-un comportament și printr-o serie de acțiuni cotidiene, sinonime cu spiritul de aventură și de nonconformism îndreptat împotriva realităților terne din jur.
Spuneam la începutul prezentării că Ohara excelează, dincolo de calitățile artei povestirii, și în crearea unor personaje de atmosferă. Se întâmplă acest lucru mai ales atunci când ele nu se mulțumesc doar cu rolul unor actanți ai poveștii sau ai ambianței, limitând cumva spațiul sau timpul evenimentelor la o simplă atmosferă de constatare/consemnare diaristică a celor întâmplate. Pentru aceste personaje, povestirea devine „o redescriere a acțiunii umane” (Jean-Michel Adam), reactivând, astfel, o realitate senzorială, mult mai intensă și mai fremătătoare, ascunsă dincolo de măștile nostalgice ale vremurilor și a cărei unică identitate, atemporală parcă, e cea a ficțiunii veritabile, cu parfum oriental pe alocuri.
Ni se oferă, de asemenea, evocări ale unor peisaje vascularizate de seva miraculoasă a Dunării sau a unor comunități locale formate din greci, armeni, turci sau români, într-un veritabil tablou antropologic al mentalităților și al traiului zilnic. Aceștia își duceau existența într-un soi de sinergie cosmopolită, îmbogățind locurile respective cu propriile povești de viață izvorâte dintr-un tumult al imaginației și al superstiției.
Cu toate acestea, Clara simte și vede latura întunecată, marcată de compromisuri și situații ilicite, din societatea oamenilor mari. La final, solzii de pe ochii ei, așa cum este văzută fata prin ochii și prin imaginația unui elev, care îi dedică un desen, ascund de fapt partea întunecată și atroce a realității din jur. Precum acele elemente auxiliare din basme, acești solzi au rolul de a întări inocența sau chiar speranța unei lumi mai bune, datorită poveștilor care devin acei sateliți naturali ai stabilității și ai blândeții permanente și terapeutice.
[1] Ohara Donovetsky, Vedere cu solzi, Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025.
