Iată ce ne spune autoarea: „Mă numesc Ariana Zburlea, am 28 de ani și sunt pasionată de scris și grafică. Am debutat în 2014 cu poeme în revista Vatra Veche, iar de atunci am fost publicată în numeroase reviste și platforme literare, precum Vatra, Timpul (Republica Moldova), Zugzwang, Bucovina Literară, Meridianul Timișoara, Planeta Babel, Critic Arad, Parnas XXI și altele.
Textele mele se găsesc și pe platformele LiterNet, Literomania, Ficțiunea, Noise Poetry și O mie de semne.
Poeme incluse în antologii: O tandrețe strict teoretică (2025, ed. Cartex), Toamna pe acorduri lirice (2024, ed. Boem@), Peregrinări (2017, Itaca Dublin).”
stalactite
nu m-am simțit bine în orașele mari
nicicând.
mă orbea contrastul dintre oamenii care trăiesc concentrat
vor, știu, iau, pleacă, nu plâng niciodată
și viața din mine –
un copil născut violent
prematur.
„lăsați-mă în pace”
s-a auzit înăuntru
la secunda concepției
molozul acesta măreț care mă îneacă
e garanția că orice s-ar întâmpla
oamenii trăiesc cu ciudă, într-un mod excitant
ridică blocuri cu muchii perfecte
cinematografe ca niște saloane
unde ne coafăm lipsa voinței de a trăi
realitatea
zeci de copaci în cădere
sacrificială
pentru un calup de hârtie albă
sau în numele eliberării parcărilor
pentru mașinile de generație nouă.
becurile sunt economice, luminile nu.
ies din casă ca din chilie și nu găsesc un fir de iarbă cu rouă
printre evenimente, librării, cafenele elitiste
cluburi de poezie unde se citește prea repede
ca să nu-ți dai seama că poeții nu mai simt nimic.
un oraș mare e strâmt
ca o venă în care se înghesuie ochiuri de sânge gros
iar eu nu știu ce să fac
– chiar
nu știu ce să fac –
cu aceste stalactite
care mi-au crescut
până sub limbă.
azi mama ta a murit
mare de sânge în ochii tăi –
valurile se sparg
în firele de mătase ale rochiei mele de casă.
nu știu ce să fac
ce să spun
decât să scot tava din cuptor cu mâinile goale
ca un înger
și să mâncăm prăjitura
încet
gândindu-ne la mama ta.
mi-am cumpărat singură trandafiri galbeni.
tu încă mai ai lacrimi după o săptămână.
cu repetitivitatea
unei păsări isterice
te șterg cu tot corpul meu
de tandrețea rămasă.
felinarul stradal explodează
camera e arsă de întuneric.
mi-aș dori să încetez
din a mă uita prin somnul meu
la somnul tău.
mare de sânge în ochii mei –
nu voi afla niciodată
cât timp vei plânge
după ce voi muri.
o noapte din viața mea
probabil că nimeni nu te va căuta vreodată
în cântecul bufnițelor
ca mine.
previzibil, ora trei,
când trupurile femeilor au cea mai moale carne
și lichidele se resorb în țesăturile albe.
e doar o mantră –
privesc fațeta blocului din față,
cu două ferestre luminate,
picioarele îmi plutesc până la sertar
acolo deschid cutia nouă și mănânc
o scoică lucioasă
de ciocolată.
mi se topește în gură
încet –
singura mea sursă de lacrimi
de plăcere.
sedată și strivită de liniște
mă întorc în pat
și mă rog
până adorm
să nu mă trezesc dacă
mă vei striga
acolo
unde se termină
pasul omului
pe lună.
