Chiar dacă cuvântul „bărbat”, în debutul trilogiei semnate de Svetlana Cârstean – trilogie începută cu volumul Restul (Editura Nemira, 2025) –, apare din belșug, cred că bărbatul ar putea fi plasat undeva pe al treilea raft al discuției. Nu interesează.
În Restul, par mai ofertante alte teme, multe, stridente. Discursul este cât se poate de încărcat de simboluri. Dar, desigur, dedublarea nu o pot ignora, cred că lovește ochii fiecăruia. Aici este o cădere îndelungată, până la secetă intestinală, macroteme de tot felul, pe care n-ai cum să le întâmpini dacă nu citești de două ori. Dar bine, nici relectura nu e obligatorie. Versul prozastic știe cum să facă transferul din rând în cap, însă nu în toate cazurile. Poeta nu suprasolicită cartea cu tertipuri, deși își permite să destabilizeze confortul instalat câteva versuri mai devreme. A zecea poezie începe așa (nu avem titluri, nici n-are nevoie): „mă aflu în brațele unui uriaș nebun care doarme/ (ai citit undeva asta)// mă aflu în burta lui/ și el în a mea// e în mine un bărbat care n-are chef să deschidă gura […]”. Și continuă printr-o retragere din viața a „bărbatului”, care e flegmatic și bolnav de inhibiție, obosit, dezinteresat de sine (nu se caută) și de vase. Până la un moment. Când degetul pus pe rana din viscere prinde contur și frige de te nebunește: „sufletul lui [al bărbatului] îmi orbește în secret organele/ la fel ca portretul mamei mele privit de foarte aproape/ printat și pus pe peretele principal din bucătărie”. (p. 18) Încep să cred mai mult că acest „bărbat” e o simplă denominație, iar poeta își pune imediatul în spatele acestui „nume generic”, care putea să se cheme oricum, căci nu pare a fi o schimbare de maluri. Când vorbește despre bărbat, vorbește despre femeie (și nu numai), despre sine (și nu numai), notând cu talent existența umană. În mare, e un joc cu publicul, deci un quiproquo. E o incapacitate de fixare a temei: prin urmare, discursul devine mozaicat, unde spațiul intim se confundă cu spațiul comun, iar poezia vorbește despre toate, conferind caracterul de relatable. Maria-Elisabeta Baltag vede în carte un „microcosmos autonom în interiorul personajului liric, fie el cel generic sau cel individualizat, un microcosmos complet, continuu și dens”, de fapt o copie legalizată a lumii reale, acut ancorată în pripa fiecărui om obișnuit să viseze, să muncească și să lâncezească. Cele mai reușite sunt poeziile scurte, condensate, care se joacă cu imagini primordiale și le joacă pe degete extrem de inteligent: „e în mine o femeie care-și acoperă ochii cu frunze/ ca să nu fie indecentă/ și nici recunoscută/ când traversează strada.” (p. 31) Poeziile lungi cultivă un mecanism de declanșare și îl țin într-un groaznic rap-rap, ca de cizme, element necesar pentru a întreține intensitatea expunerii unei povești ținute sub lacăt în chichița mintală: „Există bărbatul care o face și nu o naște/ Există bărbatul care o crește/ Cel care o învață copacii și cifrele […]”. (p. 32) Nu alternarea între situațiile treacă-meargă și cele simpatetice, oarecum palpabile, ci însăși perturbarea, curată și familiară, se coace până la negreală: „Cel care-i dă mereu un fel de dragoste/ Cel cu care joacă șah și cel cu care merge la ginecolog/ singurul cu care vorbește pe scurt despre viol.” (p. 33) Natura poeziilor fracturate e adesea aproape gnomică, cu accent pe existență, fără trăsături existențialiste, iar banalul este filosofat prin decupări exacte. Traiectoria discursului ia, pe rând, toate punctele travaliului numit viață, care, mai nou, sunt clasate drept repere: de la cum să trăiești, când plătești, cum să-ți fie frică etc. Și toate acestea sunt analizate la bani mărunți. Ne apucăm să socotim restul. Mult spațiu îi este dedicat discursului liric deschis, frust, programatic, cu miza transparent conturată, lăsat să spintece repartizările „eterne”, „neschimbabile”. Totul se vrea spus. Dar aceste coordonate apar mai ales în poemele de largă respirație. Respectiv, nu este dificil să identificăm direcțiile pe care ni le propune volumul. Una este cea ideologică, cu accente feministe, însă fără puseuri răspicate. Cealaltă este una ontologică, scrisă parcă la prima mână, desprinsă dintr-un calendar filosofic: „Și e-n mine un șarpe obișnuit să aparțină unei case care-ntre/ timp s-a vândut”. (p. 45) În categoria jurnalelor poetice, fără probleme, s-ar putea încadra volumul. Asemănătoare unor schițe, făcute pe șervețele, à la Nichita, ori scrise imediat după trecerea focarului conjunctural, sunt multe dintre versuri. O pondere clară, în interiorul volumului, o au animalele și păsările, ca părți fericite ale existenței. În atenție sunt aduse specii de animale și plante, fiecare cu atributele sale. În corpul poeziei, dar și în cel al poetei, locul și-l găsesc motani, pisici, pești, cioroi, ciocănitori. Și altele, multe sau aceleași, dar în contexte diferite. E, până la urmă, o „stenografiere a biografiei” (Manolescu), ca la Mușina, doar cu mai puțină cizelare a textului. Cu aceeași depresie care traversează, nerușinat, generații. Spulberată, când și cum, de zilele atenuante, preferabil cele văratice, depresia. Perfecte, desigur, sunt versurile despre vară. N-ai ce zice. Au ceva ce se numește, într-un termen comun, speranță: „Uneori vara pare mai lungă, deși nu e./ Uneori vara poate fi un argument extrem de convingător.” (p. 46) Volumul nu are limite și nu are locuri pe care să nu le fi traversat. Schimbările de accent de la comun la personal sunt evidente, iar poeta are o problemă cu lumea (pe care, de altfel, o avem și noi) și, mai apoi, o are cu sine. În ultimele instanțe, poezia are un alt punct de interes, și anume personalitatea artistului, mai exact a scriptorului, care încearcă să-și dea seama dacă realitatea la care asistă este autentică sau este doar o născocire a minții sale. Sunt câteva dări de seamă consemnate. Nu insist. Nu mai are o influență atât de acută „sistemul” îndobitocit la care făcea referire. Nu mai vorbește despre inegalitățile de gen, ci despre spiritul hăituit de rațiune. Ca și cum mintea ți-ar juca feste. Splendid. Insuficient explorate formal, ultimele poezii devin cântate. Sigur, întrețin forța expresiei, dar curentul care nu este stăpânit de un baraj duce, cum n-ai da, la ravagii: „Se ia pielea ta din alt loc ca să se înnoiască în acest loc/ Melatonină creatină plus verbină/ Citește-mi te rog în hemoglobină spune-mi că voi trăi enorm […]”. (p. 93) Câteva rânduri mai încolo: „Vitamina A și E dar mai ales/ Melatonină și-apoi autodisciplină și-n sfârșit un pic de lumină/ Ritmul circadian reîntors în vitrină […]”. (p. 94) Alte câteva rânduri mai încolo: „Mă-nrudesc de departe cu kendrick lamar/ Azi melatonină autodisciplină aminoacizi și niacinamide/ Azi mă reciclez mă rog […]”. (p. 95) Poeziile par a fi simple, chiar „dureros” de accesibile. Apar experiențele poetei și fotografierea voită a acestora, transpuse pe hârtie. Minunate sunt scenele la iarbă verde, cu Joyce în companie, chiar dacă ploaia încerca să strice cheful. Balanța și funambulismul mintal sunt toate aici. Este o oscilare între liniile albe și negre ale vieții. Multe detalii le fac pe cele negre mai puțin negre și, din păcate, pe cele albe mai puțin albe. Memoria, totuși, nu ar trebui luată drept element de principiu. Imediatul și, din nou, imediatul. Împărțirea vieții între prima și ultima plată. Societatea devorată de un capitalism turbat. Riscul de a aduna firmiturile. Restul. Restul. Mă tot gândeam că volumul e ofertant din toate punctele de vedere, mai puțin din cel estetic. Are, în general, un sound egal. Chiar dacă te mai „împunge” pe undeva, nu lasă senzația că l-ai relua. Este foarte greu de parcurs. Ca impresie de ansamblu: nu are substraturi. Încercarea de a rosti răspicat, din primul foc, a extirpat profunzimea. De început, a început fulgerător, cu partițiune și idei noi, dar flacăra s-a stins prea repede în unele locuri și a ars doar parțial în altele.
