Cine pe cine iubește? Cine cu cine o face și în ce fel? Cine pe cine agreează? Cine pe cine admiră? Și aș tot putea continua să măresc lista asta de întrebări care-i preocupă pe oameni și care alimentează la nesfârșit bârfa, această curvă dintotdeauna a limbajului, care a injectat atâta otravă în sistemul sanguin al omenirii.
Nu-mi mai amintesc exact când am ascultat prima dată o piesă Queen. Cred că s-a întâmplat în liceu, când un coleg a adus la școală un casetofon portabil și ne-a pus o compilație. În listă era un nou hit al grupului: „Another one bites the dust”. Ritmul ăla mi se părea (și chiar era) complet diferit de tot ce ascultasem vreodată până atunci.
La vremea aia habar n-aveam că Freddie Mercury era homosexual. Nici nu știam, cinstit să fiu, cine era Freddie Mercury. Nu aveam nici măcar o reprezentare a imaginii lui sau a celorlalți membri ai formației. Asta fiindcă la vremea respectivă să faci rost de un poster cu o trupă celebră era o chestie aproape imposibilă. Îmi amintesc – și nu e o glumă – că la noi, pe lângă celebrele tricouri cu ABBA și Boney M, unii purtau t-shirts pe care erau imprimate imagini cu Ion Dolănescu & Maria Ciobanu. Așa că vă puteți închipui de ce nu știam mai nimic despre Queen.
Așa cum se întâmplă însă, dintr-una-ntr-alta am aflat mai multe lucruri despre ei, despre muzica lor și așa mai departe. Inclusiv bârfe despre faptul că Freddie voia să spargă trupa, să facă albume solo & so on. Nu mai spun despre sexualitatea lui. Circula o poveste cum că ar fi fost dezamăgit în dragoste de o tipă, Mary, și de-aia ar fi luat-o pe alte căi. Bârfe de puștani care nu aveau despre ce să vorbească și spuneau și ei ce auzeau de la alții care și ei auziseră de la alții etc.
Una peste alta, pentru mine a contat muzica lor. Am făcut, de altfel, două alegeri majore: Pink Floyd și Queen. Orice ar zice oricine, nu cred că au fost alegeri greșite. N-am judecat niciodată gusturile muzicale ale nimănui (pardon, cu excepția celor cărora le plac manelele) și de-aia nu vreau să fiu nici eu judecat. Freddie putea să fie și un pigmeu dintr-un trib uitat din inima Africii (că tot s-a născut în Zanzibar) și tot l-aș fi iubit. Nu e nicio îndoială în privința asta.
Așa cum spuneam, la începuturi nici nu știam cum arată. Și nici că-mi păsa prea mult. Că era dințos, gay, ciudat, că fusese muncitor la Heathrow sau că numele lui era de fapt Farrokh Bulsara, nu ar fi avut nicio importanță. Muzica lui era cea care mă interesa. Restul nu avea nicio relevanță, așa cum nu are nici în ziua de azi, când știu infinit mai multe lucruri despre el.
Am fost zilele trecute ca să văd „Bohemian Rhapsody”. N-am putut să mă uit la filmul ăsta așa acum fac de obicei, și cu un ochi critic. Am privit totul emoțional, așa cum mi s-a întâmplat și la concertul Queen de la București, când i-am văzut pentru prima dată live pe Brian May și pe Roger Taylor. Am fredonat în timpul filmului, am plâns, mi-am revăzut toată viața pe repede înainte, toate momentele în care, într-un fel sau altul, am fost aproape de Freddie și de Queen. Și n-au fost puține, credeți-mă!
Imaginați-vă câțiva băieți într-un stagiu de trei săptămâni de practică în uzina Vulcan (așa se obișnuia atunci, ca să învățăm „meserie”), strânși într-o pauză, undeva în spatele atelierului, în jurul unui casetofon micuț cu bateriile la limită și ascultând again & again „Another one bites the dust”. E cea mai frumoasă imagine care mă leagă de Queen. Asta cred eu că înseamnă pasiune & dragoste la prima ascultare.
De-aia spun: îl voi iubi pe Freddie mereu, oricât de ciudat ar putea să le sune unora o astfel de afirmație. Se împlinesc, curând, 27 de ani de când ne-a părăsit. Cu toate astea, îl simt mai viu ca oricând. Și așa o să rămână până la sfârșitul timpului.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
