Nea Gică e priceput la orice. Nu există domeniu în care să nu-ți poată da o părere avizată. Dincolo de asta însă, nea Gică e un tip plăcut de toată lumea. Și, cum îi stă bine unui astfel de ipochimen, e mucalit. Când emite câte un panseu memorabil, la care audiența trebuie să râdă și să-l bată pe burtă a simpatie, el abia dacă schițează un zâmbet. Așa îi stă bine lui nea Gică: să aibă un aer binevoitor-superior, de ins uns cu toate alifiile, ale cărui păreri devin adevărate jaloane în sistemul de gândire al omenirii.

Nea Gică gândește, așadar, la scară planetară. Nu admite că opiniile lui ar putea avea o anvergură locală. Dacă e valabil pentru cei care vin la sculărie, ca să-i ceară scule, dispozitive și verificatoare, atunci e valabil la nivel universal. Inclusiv pentru națiile de extratereștri care, dacă ar veni pe Pământ, ar trece mai întâi pe la nea Gică pentru a-i cere informații esențiale necesare misiunii lor.

carturesti.ro

Evident, nea Gică este expert și în literatură. Are poezia la degetul mic. Când citește o carte de versuri a unui nefericit poet din zilele noastre care are neșansa de a intra pe mâna lui, emană verdicte clare, nemiloase, cu un aer expert. Spune despre bietele însăilări ale actantului liric că nu au nicio legătură cu poezia. „Știi dumneata ce e poezia?” îl întreabă nea Gică. Acesta dă din cap încurcat și îngaimă sfios: „Nimeni nu a definit poezia în mod exhaustiv!” La care nea Gică îi răspunde cu o autosuficiență de vătaf: „Prostii! Eu aș putea să scriu așa ceva în fiecare zi!” Și așa este, fiindcă nea Gică se pricepe la toate.

Doar că se nimerește vreunul care n-a auzit în viața lui de nea Gică (mai există și dintr-ăștia) și îi ia la refec emanațiile lirice. „E o poezie foarte proastă!” îi spune sigur pe sine lui nea Gică, la care nea Gică îl privește cu un aer superior, de lăutar plictisit, și îi spune: „Dom`le, habar n-ai ce e aia poezie! Păi să-ți arăt eu ce înseamnă!” Și îi declamă tunător un poem. „Ei, știi dumneata cine a scris poemul ăsta?” îl întreabă nea Gică pe cel care a îndrăznit să-i pună la îndoială talentul poetic. „Presupun că dumneavoastră…” îi răspunde acesta oarecum intimidat.

Nea Gică își pune mâinile-n cap. Nu-i vine a crede. Are aerul că lumea e populată doar de proști care habar n-au cu ce se mănâncă literatura. Pe urmă îi spune, smulgându-și ultimele fire de păr din creștetul lucios ca o bilă de bowling: „De mine?” Apoi cu glasul tot mai înalt, paroxistic: „De mine?? Mama ei de școală, că trec toți proștii prin ea!” Privește în jur, de parcă ar vrea să ia martor pe toată lumea strânsă în fața sculăriei. Apoi izbucnește, sub privirile înspăimântate ale audienței: „De Adrian Păunescu, domnule! Adrian Păunescu! E cel mai mare poet pe care l-a dat nația asta de le Eminescu încoace!”

După care se întoarce, supărat definitiv pe contemporaneitate, la sculele, dispozitivele și verificatoarele lui.

Orice asemănare cu realitatea sau cu o scenă dintr-un roman clasic este complet și irevocabil adevărată.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/