În vara lui 2016, după ce am fost concediat de la ziarul „Ring”, m-am dus la Oficiul Forțelor de Muncă Sectorul 6 și mi-am depus actele pentru șomaj. Era, pe moment, cea mai bună soluție (dintre cele mai proaste) pentru a-mi asigura un venit minim lunar. Am realizat apoi oportunitățile deschise de perspectiva unui an întreg de libertate.
Primul lucru la care m-am gândit, după ce am fost sigur că am sub mine plasa de siguranță a șomajului, a fost că ar trebui să dau un sens acestei opțiuni. Mă simțeam într-un fel umilit, după atâția ani de siguranță financiară, să stau acasă, cu mâna întinsă la stat pentru niște bani care nu mă lăsau nici să mor, dar nici să trăiesc. Devenisem un „asistat social”, un fel de pleavă reacționară, incapabilă să-și găsească un rost pe lumea asta.
Sensul l-am găsit în ideea de a relua lucrul la romanul „Sebastian” și de a vedea dacă sunt capabil să-l duc până la capăt. Era în august, iar căldurile sufocante puneau încă un obstacol la ceea ce am numit mereu incapacitatea mea de a scrie în condiții meteo extreme. Creierul îmi era parcă lichefiat, nu puteam gândi coerent sub dogoarea caniculei. Trebuia totuși să-mi fac mâna cumva. Nu puteam sta degeaba, mai ales că pentru acest așa-zis an sabatic mă consultasem cu familia și primisem aproape instantaneu ok-ul izbăvitor.
Am lucrat un timp la transcrierea și corectarea a ceea ce am numit, ca titlu provizoriu (care în cele din urmă avea să rămână) „Jurnalul roșu”. Însemnările lui Gogu Ghiulamila din timpul turneelor Ansamblului „Doina” al Armatei R.S.R. m-au scos din lâncezeală. De altfel, acest proiect avea să-și găsească materializarea chiar în acea toamnă. A fost publicat de editura Vremea și a avut lansarea la Gaudeamus 2016.
După asta a venit o promisiune în care am crezut și m-am apucat să pun cap la cap materialele pe care le aveam deja scrise la romanul „Oblivion”. Mi se părea un proiect viabil și mult timp am fost convins că debutul meu în roman va avea titlul „Oblivion”. Ulterior, lucrurile au luat o altă turnură și au eșuat. Așa m-am trezit pus în fața adevărului: trebuia să mă apuc urgent de „Sebastian”. Timpul alunecase incredibil de repede și m-am trezit, cât ai zice „Sebastian”, la jumătatea lui februarie 2017.
Patru luni încheiate, până la jumătatea lui iunie 2017, am scris ca un apucat, zi de zi, fără excepție, în medie 6-7 pagini de caiet studențesc. Am crezut că efortul ăsta o să mă dea gata. Eram însă hotărât să termin „Sebastian”, iar pentru realizarea unui astfel de proiect nu exista decât o singură rețetă: munca. Și am muncit, nu glumă. Sigur că am depășit termenul de un an pe care mi-l propusesem. Din iunie până la sfârșitul lui august, când îmi expira șomajul, n-am făcut practic nimic.
Așa că la începutul toamnei lui 2017 m-am trezit că nu am terminasem „Sebastian” și că nu aveam niciun venit. Eram în acel gen de situație limită în care aproape că nu există soluție. Resursele, financiare și morale, erau aproape de zero. Cu toate astea, familia m-a sprijinit necondiționat. Soția și băieții mei mi-au spus că, dacă tot am ajuns în punctul ăsta, ar trebui să continui.
M-am apucat de rescrierea și de corectarea lui „Sebastian” abia pe la sfârșitul lui octombrie, când în sfârșit căldurile au început să dea înapoi. Am terminat lucrul la jumătatea lui aprilie 2018, la șase ani după ce făcusem primele note la „Sebastian”. Ceea ce depinsese de mine era încheiat. Rămânea de dus la sfârșit poate cea mai dificilă etapă: găsirea unei edituri dispuse să publice un „monstru” de 630 de pagini.
La începutul „anului sabatic” îmi făcusem promisiunea, pe care aveam de gând să o respect ferm, că dacă nu voi reuși să public „Sebastian” voi renunța la tot. Era un prag pe care mi-l impusesem și pe care trebuia să-l trec. Nu l-am trecut. Am fost refuzat de toate editurile din România cărora le-am trimis manuscrisul. Am fost conștient că ăsta era sfârșitul. Chiar le-am spus alor mei că nu am de gând să merg mai departe și că voi începe să-mi caut un job. M-au contrazis, dar eram hotărât.
În momentul ăla complicat a venit ajutorul lui Claudiu Komartin, care i-a trimis imediat manuscrisul directorului editurii Cartier, Gheorghe Erizanu. Am primit un răspuns care pe moment m-a lăsat nedumerit: „Mi-a trimis Claudiu «Sebastian». E foarte bun. Îl includ în planul editorial. Voi trimite un contract.”
După toate refuzurile alea care-mi amărâseră sufletul aproape că nu-mi venea să cred că e posibilă o astfel de reacție. Pe moment, nici măcar n-am avut puterea să mă bucur. Aveam tot timpul senzația că nu e adevărat, că e vorba de o confuzie. Restul îl știți.
„Sebastian” a apărut și, una peste alta, aflu că a fost una dintre cele mai bine vândute cărți ale editurii Cartier la Gaudeamus. Nu pot spune decât că mă simt onorat. Indiferent care va fi viitorul meu ca scriitor – fiindcă în particular nu am încă un job, iar veniturile mele sunt practic zero – faptul că am fost publicat la o editură atât de importantă mă încredințează că munca mea nu a fost zadarnică. Și, fără să spun vorbe mari, chiar sunt mândru de asta.
(foto credit: Mihai Botea)
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
