„monoideal”, de Vasile Leac, este prima carte pe care mi-am cumpărat-o anul acesta de la Gaudeamus. Astăzi nici nu trebuia să ajung la târg, însă un prieten m-a rugat să-i fac un serviciu și am făcut un detour scurt pe la Pavilionul Expozițional, în parte ca să mă achit de promisiunea făcută, în cealaltă parte pentru a-mi arunca rapid un ochi pe la standuri.

Nu știu care e atmosfera pe la nivelele superioare, fiindcă n-am avut timp să merg pe acolo, însă prima impresie pe care mi-a lăsat-o zona „ground zero” a fost cam fifty-fifty, îndeosebi din cauză că, în anumite porțiuni, muncitorii încă mai lucrau la montarea mochetei, ceea ce mi-a dat o senzație de provizorat, de lucru neterminat la timp.

La unele standuri era totul aranjat, strălucitor, aș zice chiar prietenos, în timp ce la altele încă se mai aranjau rafturile, se mai primeau pachete cu cărți & se puneau prețuri. Forfotă specifică primei zile de târg, cu care sunt obișnuit. Am fost un pic și pe la standul Editurii Cartier, mi-am văzut romanul „Sebastian”, așezat foarte vizibil, în prima linie, și am schimbat câteva amabilități cu editorul Gheorghe Erizanu.

[image_with_animation image_url=”2797″ alignment=”right” animation=”Fade In” img_link_target=”_blank” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://event.2performant.com/events/click?ad_type=quicklink&aff_code=8fb62fb2f&unique=9617003d6&redirect_to=https%253A//nemira.ro/produse/carte”]

Am mers apoi la Nemira și am căutat cartea lui Vasile Leac. Am cumpărat-o și am citit o parte din ea în tramvaiul 41, în drumul spre casă. Alegerea mea a fost una bună, fiindcă „monoideal” este, sunt convins, una dintre cele mai valoroase și mai așteptate cărți de poezie de la această ediție a Gaudeamusului. Felicit echipa de la Nemira și în mod special pe coordonatoarea colecției „Vorpal”, Svetlana Cârstean, pentru treaba excelentă pe care o fac și pentru poezia de calitate pe care o promovează.

Am să sar din schema cu care v-am obișnuit la rubrica „Poemul de miercuri”, fiindcă n-am să dau detalii despre biografia lui Vasile Leac (în general cred că știți cam ce a făcut Leac în literatură, iar dacă nu, veți afla când veți cumpăra „monoideal”), și am să reproduc, înainte de a prelua un poem, mica introducere pe care Vasile a scris-o în continuarea notei biografice de la începutul cărții. O fac fiindcă este un text foarte empatic, care pur și simplu te invită la poezie:

„Întotdeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauți ușor distrați, în care abia mai pâlpâie viața; navighează, așa, fără o destinație precisă. Vreau să-ți imaginezi surâsul astronautului stând acolo, lângă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bând? După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vârful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se oprește; se întoarce și-ți râde în nas, ca un copil șmecher despre care ai impresia că știe secretul fericirii.”

nemira.ro

Zona distrușilor

Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac
monologurile interioare iraționale?
Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,
și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat?

Ce facem noi, ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?
Când se întâmplă să avem o seară mișto,
ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,
când rămânem singuri, murim încet și fără sens.

Noi, blazații, care nu ne dorim mișcare și ergoterapii;
noi, care ne dorim în secret să fim teleportați
în rezervație, unde e petrecerea cu amăgiri și aluzii,
de unde știm că nimeni nu mai pleacă.

Cei pentru care religia nu mai înseamnă nimic,
familia nimic, natura nimic, animalele nimic, copiii nimic…
Știința nu ne mai satisface imaginația și inteligența.
Noi, ăștia, care ne dorim atât de mult să iubim, iar când se
întâmplă, ni se pare imposibil și obositor.

Ce facem noi, cei care ne pierdem în amănunte, care vedem
defecțiuni peste tot, care nu-i suportăm pe onctuoși, dar ne lăsăm
uneori prinși în capcana lor. Noi, care trăim pentru scroll și
lucru mecanic, pentru confuzie și deșeu?

Noi, ăștia, lipsiți de energie și șansă, rămași în așteptare…
Când obținem ce dorim nu ne mai dorim ce am obținut.
Consumatori de filme proaste, de umor sec și texte dubioase.
Pentru noi trecutul nu înseamnă nimic, prezentul e paralel,
viitorul imposibil.

Ce facem noi, cei care ne-am săturat de poezie și artă?
Cei care stăm prost cu orientarea, cu skillurile?
Noi nu ne dorim decât să fim lăsați în pace, să ne milogim
prin baie și holuri întunecate, ca niște zombie.

Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm;
care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens.
Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas
blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.