CONSTANTIN NOICA s-a născut pe 12/25 iulie 1909 în Vitănești, Teleorman. A urmat cursurile liceului „Spiru Haret”, apoi pe cele ale Facultății de Litere și Filozofie din București (între 1928 – 1931), pe care a absolvit-o cu teza de licență intitulată Problema lucrului în sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filozofiei și membru al Asociației „Criterion” (1932 – 1934). După efectuarea unor studii de specializare în Franța (1938 – 1939) și-a susținut la București doctoratul în filozofie cu teza Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, publicată în 1940.

A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941 – 1944). După război a avut domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel (1949 – 1958) și a fost deținut politic (1958 – 1964). A lucrat apoi, între 1965 – 1975, ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române. După pensionare s-a refugiat la Păltiniș, în jurul lui formându-se una dintre cele mai remarcabile școli paideice de la noi, printre „elevi” numărându-se nume grele ale culturii românești precum Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu sau Sorin Vieru. S-a stins din viață pe 4 decembrie 1987 și este înmormântat la Schitul Păltiniș.

Dintre cărțile publicate în timpul vieții sunt de amintit Mathesis sau bucuriile simple (1934), De caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului (1937), Jurnal filosofic (1944), „Fenomenologia spiritului” de G.W.F. Hegel istorisită de Constantin Noica (1962) Douăzeci și șapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozofică românească (1970), Creație și frumos în rostirea românească (1973), Despărțirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al ființei (1978), Povestiri despre om (după o carte a lui Hegel: „Fenomenologia spiritului”) (1980), Devenirea întru ființă. Vol. I: Încercare asupra filozofiei tradiționale; Vol II: Tratat de ontologie (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986).

[image_with_animation image_url=”2159″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.librariabizantina.ro/carte-de-intelepciune-constantin-noica.html”]

„Mărturisirile” de mai jos, precum și materialul biobibliografic, sunt extrase din volumul Constantin Noica. Carte de înțelepciune (Humanitas, 2009) și fac parte, la rândul lor, din însemnările lui Constantin Noica din Jurnalul de idei, publicat postum, în 1990, de editura Humanitas.

cartepedia.ro

Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit. Am simțit limpede asta, în ceasul reînvierii mele.

Ce-mi place la socialism e că începe prost, de jos de tot. Și toată modernitatea începe, de fapt, de jos: de la maimuță, foame și sete, adunare, libido, animalitate, mecanicism, nervi, frică originară. Platon începea de oriunde.

Mă întrista că românul nu are conștiința tragicului. Undeva însă el este în tragic, în neîmplinire și inadecvație. E în elementul lui. De aceea, poate, are discreția lucrului.

Trăiesc în ceasul când se poate pune întrebarea aceasta atât de adâncă: Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut? Într-o cultură minoră, în anii aceștia, cu trecutul acesta, cu interdicțiile acestea – ce e de făcut? Și-mi pun singura problemă ce poate fi pusă acum, problema întrebării. De la ea poate renaște lumea. Dar și a mea? Mobilizare. E de făcut…

Ce bucurie că viața n-are sens. Pot să-i dau eu unul…

Nimeni nu e în ordine. Mă uit la toți în jurul meu și văd că pierd și ordinea în care au fost. Și totuși: fiecare poartă asupra sa ordinea lumii; dacă tu faci ce trebuie, pui în ordine și restul.

Singura bucurie, în așteptarea celei ce vine dinăuntru, este călătoria prin lumea cărților – ca prin lume pur și simplu…

Nu-mi place nebunia nebunului – și sunt prea mulți nebuni în cultură… Îmi place nebunia sănătosului. De aici încep toate: nebunia crucii, a culturii… Ultima e nelimitată. Azi prea mult nebunia nebunului.

Câinii istoriei latră, dar nu mușcă. Sau, dacă te mușcă, faci câteva injecții antirabice și-ți vezi de treabă. Îmi amintesc de pădurarul care s-a întâlnit în munți cu un urs și s-a lipit de stâncă. Ursul s-a ridicat în două labe, l-a privit, l-a scuipat și a plecat. Așa aș face cu istoria politică…

Cu un prieten, stabilit și el pe viață aici („la 4000 de picioare deasupra umanității”), ne-am hotărât să primim atât de bine pe oaspeții întâmplători, încât oricine nu stă la Păltiniș să se simtă în exil.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment