Mi-am dorit mereu să scriu editorial, să am o părere, să-mi pun întrebări, să-mi arăt reticența pe anumite subiecte, să mă bucur, să văd lumea cu ajutorul literelor, să mă aplec asupra propriilor penumbre, să devoalez lucruri inavuabile, să glumesc (poate), să fiu ironic, să fac mici confesiuni și, în cazuri excepționale, să mă plâng de una sau de alta.
Rareori mi s-a dat ocazia să fac asta când m-am școlit, la locul de muncă, în meseria de jurnalist – titulatură care nu mi se prea potrivește de vreme ce nu am sudiat la o facultate specifică. Am fost făcut jurnalist la apelul bocancilor, cum se spune. Nu-mi pare deloc rău că am trcut prin acea perioadă, dimpotrivă, am avut foarte multe de învățat și le sunt recunoscător celor care m-au ajutat să ard etapele, să dibui un subiect, să-mi anihilez emoțiile, să deprind scrierea unei știri sau a unui articol.
Acum, de când cu O Mie de Semne, teoretic am libertate totală. Pot să scriu editorial zilnic, fără temerea că stă cineva în spatele meu și-mi dă cu linia peste degete fiindcă n-am scris cum se cere de la centru sau că am depășit numărul de semne. Cu toate astea, scriu destul de rar. De ce? Nici eu nu știu. Poate că mă sperie însăși libertatea asta „totală”. E ca și cum mi-aș dori să mănânc o amandină și ori nu o găsesc în cofetării (cum se întâmpla înainte de 1989), ori mi se oferă cu generozitate și nu știu ce să aleg. Preaplinul mă inhibă în exact aceeași măsură în care mă enerva absența „amandinei” din galantare.
De pildă, rubrica asta, în care mă angajam să scriu „1001 de articole”. N-am mai scris de luni bune. Sigur, am făcut multe alte lucruri, le știți, n-are rost să le mai amintesc aici. Totuși, o jumătate de oră cât îmi ia scrierea unui editorial aș fi putut găsi zilnic. N-am făcut-o din comoditate, din delăsare, din lene sau prizonier ideii că pot face asta și mâine, nu e nicio grabă. Tot amânând, am pierdut contactul cu voi.
Sigur, nu știu dacă asta se poate numi o revenire. Habar n-am dacă mai există cineva care ar vrea să-și irosească zece minute din viață ca să-mi citească editorialele. Probabil că nu. Cert este că nu scriu cu intenția de a-mi obloji rănile sau de a-mi satisface vreun orgoliu. Să fiu cel care zice: bă, eu când vreau să scriu, scriu! Nu am atâta vanitate nombrilistă încât să cred că tot ce pun pe hârtie contează enorm și are un termen de valabilitate infinit. M-aș bucura ca editorialele mele să supraviețuiască măcar 24 de ore, ca un ziar înainte de a fi pus pe fundul găleții de gunoi.
Vin după o perioadă foarte solicitantă, deși deocamdată nu se vede la ce am lucrat. Sunt obosit și resemnat cu privire la acea „libertate totală” de care aminteam mai sus. Cu toate astea, mai am ceva resurse ca să pot scrie aici. Am să încerc să o fac, deși îmi este greu, deoarece la fiecare revenire trebuie să reînvăț să scriu. Nu mai vorbesc de capacitatea de analiză sau de altele. Astea să le uităm deocamdată, fiindcă la fel de bine reînvăț să văd lumea. Dacă o să fiu capabil să și construiesc o imagine a ei aici, măcar fragmentar, rămâne de văzut.
