Tata a fost înmormântat pe 6 decembrie 1995, în ziua de Sf. Nicolae. Copiii mă așteptau acasă cu daruri, iar eu a trebuit să trec prin experiența traumatizantă a aranjamentelor de după îngropăciune, cu pomana și cu toate celelalte. La o asemenea distanță în timp încă mai simt cum mă strânge de gât revolta, fiindcă ce s-a întâmplat în ziua aia nu a avut nicio legătură cu credința, cu canonul religios, cu smerenia și cumpătarea.
Cu două zile înainte, pe 4 decembrie, a început să fulguie. Pe seară, fulguiala s-a transformat în viscol și peste noapte tot orașul a fost acoperit de zăpadă. Pur și simplu erau troiene pe străzi, nu mai puteai vedea, pe porțiuni întinse, unde se află trotuarul. Un bun prieten de-al tatei ne-a ajutat cu mașina, o Dacie roșie care nu cred că avea cauciucuri de iarnă, fiindcă derapa tot timpul și-l obliga pe Mache să conducă foarte prudent, fiindcă exista pericolul ori să intrăm în altă mașină, ori să rămânem înzăpeziți.
Am alergat toată ziua de colo-colo după tot ce ne trebuia, haine, castroane, prosoape, batiste, lumânări și așa mai departe. Nenorocirea a făcut că, din prudență, personalul medical a considerat că moartea tatei fusese suspectă (deși raportul medical contrazicea supoziția asta, fiindcă moartea survenise din cauze naturale, chiar dacă fusese violentă, provocată de o hemoragie fatală), așa că, pentru a-l scoate de la morga spitalului aveam nevoie de un fel de certificat constatator de la policlinica teritorială. Birocrația comunistă funcționa perfect la aproape șase ani de la revoluție.
Îmi amintesc că m-am dus dis-de-dimineață la policlinica respectivă, prin niște troiene apocaliptice, și am așteptat la coadă ca să obțin certificatul respectiv. În fața mea erau câțiva oameni sărmani, la fel de amărâți ca mine, cu fel de fel de probleme. Își spuneau unii altora poveștile, probabil din nevoia de a fi înțeleși, de a vedea și alții la ce nedreptăți erau supuși. Lume dezorientată, lovită de necazuri, inși care-și pierduseră, ca și mine de altfel, busola.
Era, de fapt, o formalitate condiționată, firește, de șpaga aferentă. Actul ăsta nu a fost, bineînțeles, suficient, fiindcă și alții trebuiau să trăiască. Nu mai rețin lanțul birocratic de la acea vreme, cert este că un văr de-al meu a preluat chestiunea și a mers, eroic, cu transportul în comun, pe la celelalte instituții care erau abilitate să elibereze dovada că tata nu fusese omorât sau ceva de genul ăsta. I-am spus vărului meu să facă pe dracu-n patru și să rezolve.
Pe celălalt front, eu și Mache am mers la cimitir ca să aranjăm pentru groapă. Rețin imagini fulgurante, ca într-un film derulat când pe repede înainte, când cu încetinitorul, din momentul când, spre seară, priveam absent pe geamul lateral al Daciei, rupt de oboseală, la forfota de prin magazine dinaintea sărbătorii de Sf. Nicolae. Mergeam spre cimitir cu un fel de sfârșeală în suflet, fiindcă erau șanse mici să mai găsim pe cineva acolo. Pur și simplu mă agățasem de o minimă speranță, de ideea că undeva există totuși o divinitate, un zeu îndurător care vede totul. M-am înșelat.
Zeul era neîndurător și era întruchipat de preotul paroh de la acel cimitir. A murit demult și sper să-și petreacă veșnicia făcând ce a făcut în seara aia, ca un Sisif lipsit de măreție, adică „împărțind dreptatea” ca un afacerist nemilos, care avea de rezolvat finanțe, cifre, bilanțuri contabile, bani și profit. Cuvioșia sa discuta doar în acești termeni și nu era, bineînțeles, nimic cuvios în atitudinea lui. Ori dădeai banii, ori erai poftit să pleci fiindcă mai așteptau și alții la rând.
Sigur că banii nu-mi ajungeau și, după negocieri la sânge, a fost totuși de acord să-i dau diferența mai încolo. În schimb, onorariul groparilor, suficient de consistent încât să-mi dezechilibreze finanțele, a rămas bătut în cuie. Ninsese, pământul era înghețat, era nevoie de patru inși ca să sape o groapă și așa mai departe. Face atât și atât, fără discuție, plus băutură și pachete.
Sigur că povestea este mult mai complicată. Rudele se instalaseră la noi de vreo două zile, cereau mâncare și băutură ca la nuntă, iar eu nu-l puteam scoate pe tata de la morgă din cauza birocrației, a cinismului și a poftei insațiabile a unora de a face bani din orice. Moartea era o afacere care îi ruina pe unii și îi îmbogățea pe alții. Bănuiesc că în ziua de azi lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Toată lumea mă înjura fiindcă nu eram descurcăreț, nu știam să mă învârtesc, nu aveam suficientă experiență ca să deschid uși și să le vorbesc ălora pe limba lor. Devenisem la fel de sensibil ca un sac de box. Primeam lovitură după lovitură, dar nu mai simțeam nimic. Mi se insinuase în tot corpul un soi de indiferență, o stare la limită, o senzație de lehamite și de nepăsare. Fie ce-o fi, mi-am zis. Cumva lucrurile trebuie să se rezolve.
Cum spuneam, habar nu aveam ce înseamnă depresia și cum se insinuează în noi. Nu conștientizam pericolul, credeam că așa trebuie să fie. Pierdusem pe cineva drag, era normal să sufăr. Doar că suferința mea era interiorizată complet. Mă refugiasem într-un colțișor, ca să nu mă mai atingă nimic. Credeam că așa e bine, că doar acolo pot fi protejat. Trebuia să mimez tăria de caracter, să dau dovadă de forță, să țin totul în echilibru. Asta fiindcă, nu știu cum, totul a depins de mine. Când venea vorba de luat o decizie, toți mă priveau interogativ. Hai, ce stai? Spune ce trebuie făcut!
Totuși, s-a rupt ceva în mine după slujba din biserică dinaintea înmormântării. Am uitat că trebuie să fiu tare, să dau exemplu, și am plâns cu sughițuri. Nu m-am putut controla. Era acel amestec de oboseală și de nepăsare care mi-a anihilat și ultimele resurse de voință. A fost momentul ăla când spui: nu mai pot, pur și simplu nu mai pot.
Pe fondul ăsta, preotul care a oficiat slujba – altul decât cel de la cimitir – m-a invitat în altar după încheierea ritualului. Nu mai intrasem niciodată într-un altar. Fără să fiu un tip religios, știam măcar atâta lucru, anume că altarul este locul sacru, păzit prin însăși substanța lui de orice păcat. Acolo ești tu cu Dumnezeu și atât.
Preotul mă invitase în altar ca să-i dau banii pentru ținerea slujbei. Atât și atât, ca un contabil obosit, fără sensibilități, fără ocolișuri, fără teama de pedeapsa divină. Ceva s-a cabrat în mine și am reintrat în starea aia de indiferență. Dacă așa ceva era posibil, înseamnă că totul era posibil.
Poate că titlul pe care l-am dat acestui episod nu e tocmai cel potrivit. Nu știu de ce și când expresia apă de ploaie a căpătat un sens peiorativ. Apa de ploaie este, în fond, esența vieții. Dacă n-ar ploua, nimic din ce vedem n-ar mai fi posibil, cu toate tehnologiile din lume. Ploaia înseamnă viață și atât. Mergând pe firul acestui raționament, titlul ar trebui să fie Când credința devine viață.
Și totuși, înțelesul este total diferit. În acele zile ale lui decembrie 1995 cei care ar fi trebuit să apere credința s-au transformat în niște afaceriști, în interlopi ai bisericii. Și nu mă miră, acum, că doi preoți, fără să se știe unul cu celălalt, au procedat la fel de josnic. Nu mă miră deoarece există, probabil, mulți ca ei. Acești indivizi în sutană au fisurat sistematic ideea de credință. Îi vedem și azi pe mulți făcând același lucru. Preoții dedicați, adevărații purtători de credință, sunt de obicei anonimi. Nu-i observăm decât rareori, așa cum ne e greu să-i vedem pe oamenii cu adevărat buni din cauza celor nărăviți în rele.
Am scris prea mult despre lucrurile astea, dar poate că și asta e un fel de terapie. Dacă aș fi știu acest lucru cu 28 de ani în urmă, când nu scriam deloc, poate că aș fi putut evita ce s-a întâmplat după aceea. Dar n-am știut și a trebuit să-mi permit, fatalmente, „luxul” unei depresii neanunțate.
