Da, poezia… Că ne place sau nu, face parte din viețile noastre. E prezentă tot timpul, plutește în aer, o vedem pe străzi, o simțim în dialogurile dintre oameni, o percepem în privirea animăluțelor noastre, o pipăim cu privirea aruncată prin geamul murdar al autobuzului după o zi nasoală, o căutăm în momentele în care ne simțim singuri & disperați, o uităm când ar trebui să fim atașați de ea, o amușinăm ca un câine abandonat & înfrigurat & înfometat în zilele în care suntem praf și așa mai departe.

De ce poezia? Fiindcă este acea parte a literaturii care, deși uneori marginalizată & luată peste picior, sau dimpotrivă, edulcorată până la sațietate, ne face umani și ne redă echilibrul când ne simțim pierduți. Deși acest articol nu se vrea neapărat o pledoarie pentru poezie – știți voi mai bine cu ce se mănâncă treaba asta – este, până la urmă, un îndemn spre substanța aia inefabilă care smulge emoția din noi chiar și atunci când suntem cinici, răi, rebeli, retractili, încăpățânați, înfumurați.

Nu vreau să fiu patetic și să folosesc îndemnuri precum: citiți naibii poezie! Dacă e să vă pice în mână, fie și o singură dată pe an, o carte de poezie, și dacă citiți măcar câteva poeme din acea carte, tot ar fi bine, tot ar însemna ceva, tot s-ar ridica, fie și cu câțiva microni, nivelul de acceptare, de înțelegere și de empatie cu un gen literar denunțat ca fiind supraabundent, visceral, abscons, iritant, siropos, nedigerabil, călău al pădurilor, imoral, tembel, plin de poncife și mai ziceți voi cum.

Vreau să spun cu totul altceva: citiți-i și pe ăștia mai nebăgați în seamă, marginalii de serviciu, campionii discreției, eternii debutanți, atleții reținerii, interiorizații compulsivi, timizii nevindecabili, maeștrii izolării. Veți descoperi în poezia lor, vă garantez, lucruri uimitoare. Știu că fiecare își dorește o felie de celebritate, o secundă de strălucire, o laudă din partea unui critic greu. Sunt însă unii care nu vor asta, ci doar un pic de atenție din partea unui public și așa limitat. Și când zic un pic înseamnă chiar asta, adică un pic. Pentru marginalii poeziei ar fi balsam pentru suflet, o bucățică din biletul spre paradis.

Mai lăsați-i în pace câteva minute pe consacrați. Ei sunt cunoscuți deja, își trăiesc din plin popularitatea, gloria, nu prea mai au nevoie de laudele voastre. Aruncați-vă privirea și spre cărțile alea acoperite de volumele greilor, fiindcă ceva din ele s-ar putea să vă atingă, să vă resensibilizeze, într-un mod diferit, nervii poetici.

Și încă ceva: citiți-i pe debutanți, acordați-le o șansă, iar dacă vă place fie și măcar un text din cărțile lor spuneți-o în gura mare: băi, a scris ăla un poem beton! Sau nici măcar atât, ci doar un vers, o idee, o metaforă, un simbol speculat cu ingeniozitate! Dacă ați găsit așa ceva în cartea unui debutant dați mai departe, scrieți undeva, faceți un grafitti, urlați pe facebook, strigați ca să vă audă toată lumea: băi, avem un poet nou, ia uite cum scrie!

Fiindcă știți ceva? Un poet bun nu face rău nimănui, nici măcar pădurilor pe care le invocați atâta. Dacă vi se pare că toată cheresteaua aia consumată de poezie e un exces, faceți o vizită pe la IKEA sau uitați-vă la mobila din jurul vostru. Adevărul este cu totul în altă parte.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.