Ana Donțu s-a născut pe 1 decembrie 1985 în Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere și Arte a Universității  „Lucian Blaga” din Sibiu.

Membru fondator al grupării „Zona nouă”, a publicat poezie în mai multe reviste literare (Echinox, Corpul T, Hyperion) și în antologia colectivă Zona nouă (2011).

În 2015 s-a aflat printre cei șase tineri scriitori selectați pe lista lungă a Concursului internațional PEN NEW VOICES.

„Cadrul 25”, apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2015 (din care am preluat datele biografice și textele de mai jos), este volumul ei de debut.

Iată ce spune Svetlana Cârstean despre această carte:

Cadrul 25. O carte ca un manifest discret al unei generații care nu face promisiuni, doar constată, relativizând durerea. Un manifest al unei generații căreia maeștrii Tom și Jerry i-au promis multe și pe care au pregătit-o, mai ales, să-l privească cu ochii larg deschiși pe piticul din Twin Peaks – confundându-l poate cu însuși Jerry.

Generația cu ștreangul de gât și fără frică de întuneric, într-o lume cu veverițe din Ice Age, transformeri și drumuri care te înghit. În poezia Anei Donțu, alienarea se transformă instantaneu în limbaj (chirurgical și salvator), pentru că lucrurile groaznice se întâmplă mereu altundeva, pentru că toate par să treacă prin tine fără să lase urme, ca în desene animate. Dar de fapt nu.”

dincolo de pereți

nu e lumea
care se vede pe fereastră

zgomotul acesta e și el
un obiect din cameră
o minge rostogolită pe jos

geamul
e un monitor la care te uiți
și crezi că-i adevărat

din afară pare o jucărie
cu baloane de săpun
și nu înțelegi de ce te agiți așa fără sens

camera dispare între degetele unui copil uriaș
cred că i-am văzut odată la geam cohii albaștri

toată liniștea

adunată în șase ore
se risipește
dimineața mă readuce cu gândurile
în carnea care nu mă primește
se scurge îngrozită din pat
și cu mâinile tremurând pe capac
mă aruncă afară
niciun aer de dimineață
nu-mi va limpezi imaginea –
creștetul se desface ca pungile de supermarket
din care ies surogatele fericirii
cu care îmi umplu serile
ceva se mișcă în plex
mi se urcă pe gât
îmi deschide capul
ca pe o fereastră ce dă într-un zid

Cadrul 25

toate regăsite acolo
unde au fost lăsate seara
– un pahar cu apă
în care-și dizolvă visele tulburi de peste noapte
ochii obosiți de la prea multe imagini
o peliculă derulată la repezeală
din care nu înțeleg mai nimic
dar știu că ceva rămâne în mine
și lucrează împotriva mea

îi ating mâna
și aștept

se ridică
trece prin mine
dispare după ușă

rămân niște pleoape
ce mai clipesc din când în când

Foto credit Ana Donțu (via Sînziana Șipoș): https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1990201001048751&set=pob.559886169&type=3&theater

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.