Federico Garcia Lorca s-a născut pe 5 iunie 1898 în Fuente Vaqueros, Granada, provincie despre care poetul spunea următoarele:

„Granada nu poate ieși din propria-i casă. Ea nu seamănă cu alte orașe ridicate pe țărmul mării sau pe maluri de fluvii, orașe care călătoresc și se întorc îmbogățite cu ceea ce au văzut. Solitară și pură, Granada se face mică, își închide sufletul în ea însăși și nu cunoaște altă ieșire decât înălțimea ei naturală de stele.”

Federico Garcia Lorca a fost asasinat pe 19 august 1936 pe drumul dintre Viznar și Alfacar. Iată și o relatare despre împrejurările în care a fost comisă această crimă:

„Un Buick negru, cu trei dintre membrii Escadronului negru, rămași în istorie numai prin porecle (apodos)El Panarizo, El Chato și El Pintado – a oprit într-una din nopțile de august în fața închisorii din Viznar și patru deținuți au fost obligați să urce în el.

La numai nouă kilometri de Alfagar, în câmpia din Viznar, cei trei ucigași au oprit mașina și i-au obligat pe cei patru să coboare. Primul, al doilea, al treilea… Toți trei împușcați. Cel de-al patrulea era Federico.

«Sunt eu… poetul… Lorca” – se spune că ar fi rostit în clipele acelea.

A fost împușcat în mod laș, în ceafă. Călăilor le-a fost teamă de atâta bunătate: în timpul călătoriei în Buick-ul negru, Federico își împărțise ultimele țigări pe care le mai avea cu asasinii. Era în noaptea dinspre 19 august 1936, spre dimineață.”

Fragmentele biografice și textele de mai jos au fost preluate din volumul „Carte de poeme. Federico Garcia Lorca”, Editura Univers, 1986, traducere și comentarii de Darie Novăceanu.

ORAȘUL FĂRĂ VIS

(Nocturnă pe Brooklyn Bridge)

Nimeni nu doarme în cer. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Creaturile lunii miros și-și veghează cabanele.
Vor veni iguanele vii să-i muște pe cei ce nu visează,
iar cel ce fuge cu inima sfâșiată va găsi la răscruci
incredibilul crocodil liniștit
sub mângâietorul protest al aștrilor.

Nimeni nu doarme pe pământ. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Un mort din cimitirul cel mai îndepărtat
se plânge de trei ani
pentru că are un peisaj uscat în genunchi;
iar pruncul pe care l-au îngropat azi-dimineață
a plâns atât de mult,
încât a trebuit să fie chemați câinii ca să tacă.

Viața nu-i vis. Aveți grijă! Aveți grijă! Aveți grijă!
Ne prăbușim pe scări ca să mâncăm pământ umed
sau urcăm tăișul zăpezii sub corul daliilor moarte.
Dar nu există uitare. Nici vis;
totul e carne vie. Săruturile sigilează gurile
în proaspătul hățiș al vinelor,
și pe cel ce-l doare durerea îl va durea mereu
și cel ce de moarte se teme o va purta pe umeri.
Într-o zi
caii vor locui în taverne
și furnicile mâniate
vor ataca cerurile galbene retrase-n ochii vacilor.
Într-o altă zi,
vom privi reînvierea fluturilor disecați
și chiar de vom păși printre peisaje de bureți cenușii
și de vapoare mute,
vom vedea inelul nostru strălucind
și trandafirii răsărind din limbile noastre.
Aveți grijă! Aveți grijă! Aveți grijă!
Față de cei ce poartă încă urmele ghearei și potopului,
și de băiatul acela care plânge fiindcă n-a aflat
de inventarea podurilor,
sau de acel mort, din care n-a mai rămas
decât capul și un pantof;
trebuie duși la zidul unde așteaptă iguanele și șerpii,
unde-așteaptă colțul ursului,
unde așteaptă mâna mumificată a copilului
și unde pielea cămilei se zburlește într-un violent tremur albastru.

Nimeni nu doarme în cer. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Dar dacă cineva închide ochii,
biciuiți-l, dragii mei copii, biciuiți-l!
Să nu existe decât o priveliște de ochi deschiși
și de amare răni fierbinți.

Nimeni nu doarme pe pământ. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Am spus odată.
Dar dacă cineva, peste noapte,
simte prea mult întuneric pe tâmple,
sfâșiați-i clinii mânecilor să vadă sub lună
cupele false, veninul și craniile teatrelor.

PEISAJ ORB LA NEW YORK

Dacă nu sunt păsările
acoperite de cenușă,
dacă nu-s gemetele care lovesc ferestrele nunții,
vor fi delicatele creaturi ale aerului
ce-și trimit sângele proaspăt prin întunericul greu.
Dar nu, nu sunt păsările,
căci păsările-s gata să devină boi;
pot fi stâncile  albe ajutate de lună,
flăcăii întotdeauna răniți
mai înainte ca judecătorii să ridice cortina.

Toți înțeleg durerea vecină cu moartea,
dar adevărata durere nu se află-n suflet.
Nu-i în aer, nici în viața noastră,
nici pe aceste balcoane pline cu fum.
Adevărata durere, cea care păstrează lucrurile treze,
e o mică arsură fără de sfârșit,
în nevinovații ochi ai altor lumi.

O haină părăsită atât de greu atârnă pe umeri,
încât adeseori cerul le-adună în turme neînduplecate.
Și cele care mor născând știu, în ultima clipă,
că orice foșnet va fi piatră și orice urmă pâlpâire.
Noi ignorăm faptul că și gândirea
are cartiere,
unde filozofu-i mâncat de indieni și omizi.
Câțiva copii nevinovați au găsit
prin bucătării mici rândunici cu mulete
care știu să spună cuvântul iubire.
Nu, nu sunt păsările.
Cel ce anunță vaga furie a lagunei
nu-i o pasăre,
nici metalicul foșnet al sinuciderii
ce ne trezește-n fiecare dimineață.
E o capsulă de aer în care suferim pentru toată lumea,
e un mic spațiu viu, în nebun acord cu lumina,
e o nedefinită scară pe care norii și trandafirii
uită strigătul indian ce forfotește
pe debarcaderul sângelui.
De multe ori m-am rătăcit,
căutând arsura ce ține lucrurile treze,
și n-am găsit decât marinari aruncați peste parapete,
mici creaturi ale cerului îngropate sub zăpadă.
Adevărata durere se află în altă piață,
în care pești de cristal agonizează-n trunchiuri;
piețe ale unui cer straniu pentru artistice statui nevătămate,
pentru dulcea intimitate a vulcanilor.

Nu există durere în glas. Există doar dinții,
dinții ce vor tăcea acoperiți de mătasea neagră.
Nu există durere în glas. Aici există doar Pământul.
Pământul cu porțile lui dintotdeauna
ducând spre roșeața fructelor.

ODĂ PENTRU WALT WHITMAN

(fragment)

Pe East River și Bronx,
flăcăii cântau învățându-și mijlocul
cu roata, uleiul, pielea și ciocanul.
Nouăzeci de mii de mineri scoteau argint din pietre
și copii desenau scări și perspective.
Dar nici unul nu dormea,
nici unul nu voia să fie râu,
nici unul nu iubea frunzele late,
nici unul nu îndrăgea limba albastră a țărmurilor.

Pe East River și Queensborough,
flăcăii luptau cu industria,
evreii vindeau faunei râului
trandafirul circumciziei
și ceru-și vărsa peste poduri și acoperișuri
turmele de bizoni mânate de vânturi.

Dar nici unul nu se oprea,
nici unul nu voia să fie nor,
nici unul nu căuta ferigile,
nici roata galbenă a tamburinei.

Când va răsări luna,
scripeții se vor roti să răstoarne cerul;
o frontieră de ace va înconjura memoria
iar sicriele se vor da celor ce nu lucrează.

New York de noroi,
New York de sârmă ghimpată și moarte.
Ce înger porți ascuns în obraji?
Ce glas perfect va spune adevărul grâului?
Și cine teribilul vis al anecdotelor tale pătate?

Nici măcar o clipă, bătrânule frumos, Walt Whitman,
nu a trecut fără să-ți văd barba plină de fluturi,
nici umerii tăi de pânză roși de lună,
nici coapsele tale de Apolo virginal,
nici glasul tău ca o coloană de cenușă;
bătrânule frumos ca negura,
gemând asemeni păsării
cu sexul străpuns de ace,
dușman al satirilor,
dușman al viței de vie,
amant al trupurilor sub pânză groasă.
Nici o singură clipă, frumusețe virilă,
ce-n munții negri, printre reclame și trenuri,
visai să fii un râu, să dormi ca un râu,
cu acel prieten care-ți lăsa în suflet
o mică durere necunoscută de neștiutor leopard.

Nici o singură clipă, Adam al sângelui, mascul,
om doar pe mare, bătrânule frumos, Walt Whitman,
pentru că pe terase,
adunați prin baruri,
ieșind ca niște ciorchini de prin canale,
tremurând între picioarele șoferilor,
ori rotindu-se pe paltforme de-absint,
sodomiții, Walt Whitman, te visau.                 

Foto credit Federico Garcia Lorca: https://www.poetryfoundation.org/poets/federico-garcia-lorca

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment