Când ne-am văzut pentru prima dată „față către față”, într-o seară, acum câteva luni, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, a fost ca și cum ne știam de-o viață. Mi se întâmplă foarte rar să creez o astfel de conexiune cu un om pe abia îl cunosc.
Cu Florin s-a întâmplat (și) datorită faptului că este unul dintre cei mai tonici și mai sinceri oameni pe care-i cunosc. Nu poți să nu ai un dialog deschis cu el. Râsul lui e fortifiant și dătător de bună dispoziție. Iar poezia lui…
Ei bine, asta o să vedeți singuri, dacă încă nu l-ați citit, în textele de mai jos, pe care le-am ales din volumul dodii, apărut în 2016 în colecția Vorpal (coordonată de Svetlana Cârstean) a editurii Nemira.
Înainte de asta, însă, am să reproduc spusele Svetlanei de pe coperta a IV-a a cărții:
„A vorbi în dodii atunci când stăpânești perfect vorbirea, a răsuci limbajul și a-l întoarce pe toate părțile atunci când îi cunoști în detaliu mecanismele, a genera un absurd jucăuș din aceeași materie cu ajutorul căreia ai creat sensuri limpezi ani de zile.
Și, dacă Vorpal este definiția poeziei ca nonsens tăios, obținut prin tehnici impecabile, atunci Florin Dumitrescu este întru totul semnificativ pentru această identitate a poeziei.” Svetlana Cârstean
PEȘTELE DE STICLĂ CU CHEIA DE GÎT
L-om fi iubit, l-om fi urît?
Nu știu, dar știu că am crezut în el,
idolul celor fără țel,
peștele de sticlă cu cheia de gît.
L-om fi urmat sau poate l-om
fi renegat, trădat, proscris
pe ghidul nostru către paradis,
peștele de sticlă cu cravată de șoim.
Ne-am dumirit sau nu că el îi e
umanității unică nădejde
în veacul cel obez ce ne strivește,
peștele de sticlă cu căruț de butelie.
Cățelul care clatină din cap
ne-arată care-i atitudinea:
imită-l și-ți va da beatitudinea
peștele de sticlă cu banane verzi pe dulap.
COPIII SÎNT DE VINĂ
Pentru pădurea în flăcări
copiii sînt de vină
ei s-au jucat cu focul
ei au flatulat în benzină
Pentru criza energetică
se știe de vină-s tot țîncii
cu zbenguiala lor bezmetică
i-au dat barilului brînci
Au supărat toți generalii
nenumeroaselor armate
de s-au dedat la represalii
cu leapșa pe ouate
Spre statuile regilor călări
și-au permis să scuipe săgeți
de-au speriat caii și din scări
i-au răsturnat pe călăreți
Prindeți-i și urechiați-i
confiscați-le praștia
ei singuri sînt vinovați
neastîmpărații ăștia
Dar cea mai teribilă culpă
și cel mai obraznic tupeu
e c-au să-și dea-n petic și după
ce nu vom mai trăi tu și eu
HIPERTREAZ
Înot într-un ocean de gablonț
Universul face cîrlionți
secretă zulufi iar aceștia ciucuri
Mă sperii și-n același timp mă bucur
de fiecare-ntorsătură de fiecare pliu
al sorții care mă menține viu
Nenumăratele corole de minuni
ale nesfîrșitelor lumi
se dilată se telescopează
sub privirea mea hipertrează
Sînt insule plauri sau continente
dislocîndu-se lente
ciucur cu ciucur zuluf cu zuluf
Viața-i un miracol sau un bluf
Sînt moșneag copil sau adult
Am trăit prea puțin sau prea mult
Concentrez totul într-un glob diform
și aștept să adorm
Foto credit Florin Dumitrescu, de aici, via Svetlana Cârstean: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10207100220641573&set=pob.1074003732&type=3&theater
