„A fost una dintre marile șanse ale vieții mele ca autorul lui Mopete (de fapt, Mopete însuși) să mă accepte în preajma lui, aproape zi de zi, din 1997 până prin 2005; nu numai pentru că am ajuns aproape de un poet atât de puternic, ci și pentru că (sau poate mai ales pentru că) am fost aproape de un om atât de bun.”

Aceasta este, în esență, una dintre cele mai frumoase declarații de iubire pentru un poet și una dintre cele mai simple și mai delicate caracterizări dintre cele care i s-au făcut lui Mircea Ivănescu de-a lungul timpului.

Autorul nu sunt eu, cum probabil ați și bănuit deja, ci Radu Vancu, cel care a scris o carte întreagă despre cel care i-a fost mentor: „Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute”. Eu am citat din ediția revăzută și adăugită apărută la Editura ART în 2015.

Dar să-l lăsăm în continuare doar pe Mopete să ne vorbească (poemele sunt preluate din antologia întocmită de Matei Călinescu, „Mircea Ivănescu. Versuri poeme poesii. Altele aceleași vechi nouă”, apărută la Editura Polirom în 2003).

mopete are moralul scăzut

marele prieten cu pălărie al lui mopete vorbește
tare – ca să-i ridice moralul lui mopete, care e asediat
de mari păduri de tristețuri. în fiecare copac, spânzurat
câte un schelete al gândurilor lui mopete plutește

prin aer spre bruna rowena în câte o sarabandă bizară.
marele prieten cu pălărie nici nu știe ce drame
sufletești se produc în mopete, și în rame
de indiferență adânci peisaje de suferință înconjoară.

și nici chiar prietenul lui mopete care
îl citează pe pictorul vasile nu are
o părere prea bună despre disperările lui mopete.

cu atât mai puțin bunul și înaltul prieten al lui
mopete, cât despre bruna rowena, ea lui
mopete nici nu-i acordă surâsurile ei incerte.

mopete și landele sufletești

bruna rowena a intrat astăzi dimineață în odaia
unde mopete arde în flăcări nemaipomenit
de chinuitoare. și o clipă e un uimit
timp de suspensie a iadului în mopete. (pe foaia

de temperatură sufletească a lui mopete se înscrie
o bruscă și neliniștitoare cădere.) bruna rowena
vorbește frumos cu prietenul lui mopete, care știe
multe despre aceste convulsii în care serena

liniște de altădată a lui mopete s-a închircit.
mopete stă în picioare cu ochii plecați, nemijlocit
împins într-o mișcare circulară, gândul posomorât

al lui mopete o înconjoară pe bruna rowena și face
în jurul ei un cerc de mare tăcere. a coborât
mopete într-un câmp sufletesc mlăștinos, cu ierburi sărace.

mopete și resentimentele

acuma mopete își udă migălos în  glastra
sa sufletească un resentiment neplăcut față de bruna
rowena, și privește fix cum sub luna
falsă a melancoliei se leagănă flori amare. albastra

tristețe – adică ingenuă – a brunei rowena, își spune
acuma mopete, să fi fost deci înșelătoare?
mopete încearcă, destrămat sufletește, din cioburi rare
risipite în timpul său lăuntric, să-și mai adune

semnificații – și i se desfac între degete.
bruna rowena astăzi s-a îndepărtat
cu încă o căsuță vremelnică de mopete.

mopete, înrăit, își face un însingurat
drum lăuntric. nu vrea să se mai gândească
la bruna rowena, la trecerea ei îngerească.

Foto credit Mircea Ivănescu & Iustin Panța: http://revista-euphorion.ro/afinitati-elective-mircea-ivanescu-si-iustin-panta/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment