„Poeziile lui Umberto Saba (1883-1957), şi adesea şi prozele lui, par a fi simple, uşoare, poate chiar facile, stând sub semnul naturaleţei şi al armoniei clasice. Cuminţenia lor, aproape «retro», pare să le plaseze în afară tradiţiei secolului lor şi să reamintească mai degrabă modele vechi, tradiţionale, şi nu rareori ritmuri şi intonaţii populare.
Dar simplitatea este numai o aparenţă. La o privire mai atentă, Cantonierul (culegerea sa de poeme şi totodată capodopera sa, care cuprinde 437 de texte, adică aproape întreaga producţie sabiană) dezvăluie o structură articulată şi laborioasă, studiată în fiece detaliu.

Sub acest aspect, Cantonierul este o culegere de poezii, dar şi o naraţiune alcătuită dintr-un şir de poezii, un soi de roman în versuri, «un roman psihologic», aşa cum l-a definit autorul său, înăuntrul căruia fiecare poezie în parte are sens în sine, dar totodată are un sens şi prin reţeaua de trimiteri la alte poezii, aşa cum se petrece în muzică, între motivele melodice separate şi armonia întregului simfonic.” Margherita Ganeri

Textele de mai jos au fost preluate din volumul bilingv „Capra e altri poemi”, apărut la Editura Humanitas în 2009 (traducere de Dinu Flămând, ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian, prefață de Margherita Ganeri).

AUTOBIOGRAFIE (1924)

3

Tatăl meu pentru mine a fost „asasinul”
până la douăzeci de ani când l-am cunoscut.
Am înțeles atunci că era doar un copil,
că darul pe care îl am de la el l-am primit.

Albastra mea privire lucea și în ochii lui,
iar la necaz, același dulce surâs de șmecher.
A bătut atâtea drumuri pe-această lume;
femei atâtea l-au iubit și l-au găzduit.

El era voios și aerian, însă mama
era cea care ducea toată povara vieții.
Din mâinile ei scăpase, ca un balon ușor.

„Tu – îmi spunea – să nu semeni cu tatăl tău.”
Abia târziu am priceput și-n lăuntrul meu:
Că două soiuri își continuau vechea sfadă.

4

Copilăria mea a fost săracă și fericită,
cu câțiva prieteni, cu câteva animale;
cu o mătușă bună pe care-o iubeam
ca și pe mama, iar în cer etern era Domnul.

Îngerului meu păzitor îi dădeam mereu,
când se lăsa noaptea, jumătate din pernă;
nicicând n-am mai visat făptura lui dragă
după cea dintâi desfătare a cărnii.

Râdeau cu un râs nebun prietenii mei
iar eu eram cuprins de-o stranie fierbințeală
când mă apucam să recit versuri la școală;

printre fluierături, în cor, și răgete de măgar,
mă văd și azi în acel infern, zvârlit,
și doar în mine aud o voce care-mi spune „bravo”.

5

Îngerul păzitor și-a luat însă zborul,
iar în suflet se stinse-acea voce secretă.
Iubeam lucrurile cele mai păcătoase.
Tot ce era mai veninos și mai rău căutam.

Gânduri negre și melancolie îmi aducea
lâncezeala ce la desfrâu te îndeamnă.
Dar când am renăscut, și sufletu-mi deveni
un altul, și alta-mi fu de îndată vocea.

Din copilandru se ivise adolescentul,
dar încă trist, încă lipsit de îndrăzneală,
și încă nesigur era-n ochii lui rostul vieții.

Crud încă mai era cu el și cu ceilalți,
sta pe un colț de pat în întuneric,
parcă închipuindu-și o durere ascunsă.

Foto credit Umberto Saba:  http://www.litero-mania.com/milano-de-umberto-saba/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment