Bogdan Popescu s-a născut acum 17 ani în Botoșani, iar în prezent locuiește în „draga noastră capitală a Bucureștiului”, cum a mărturisit, folosind o topică un pic cam aiuritoare, în e-mailul trimis redacției. Are un poem în antologia Super din acest an și speră că va avea „cât mai multe în continuare”.

În rest, ce să spun? Textele sunt imperfecte așa cum le stă bine unor poeme scrise de un băiat de 17 ani, au cîte ceva din ingredientele care nu pot lipsi la această vârstă, adică sunt nițel rebele, un pic idealiste, au o imagistică aproape fidel suprapusă realității, conțin și exagerări teribiliste, expun exprimări metaforice ușor vetuste, dar parcă nevinovate, pe care le-am băgat în categoria inadvertențelor care vor dispărea odată cu experiența și cu înaintarea în vârstă.

Cred că sunt elemente suficiente ca să public acest grupaj aici (mai sunt și alte poeme, fiindcă Bogdan mi-a scris de mai multe ori, dar mi-am permis să le selectez pe acestea), deși recunosc că am cam avut ceva îndoieli. Cred însă că o încurajare la timpul ei poate avea efecte neașteptate pe termen lung.

vama 1

stăm în pat până mirosim a spray de cameră
la hotel la mare unde nu duc lipsa gândacilor
de acasă fiindcă îmi fac noi prieteni de celulă
țiganii care vând fructe și porumb pe plajă sună toți
la fel – au aceeași voce și
îi aud an de an cu replici mai puțin creative decât
anul precedent
dar noi nu avem nevoie de ei
nu
noi bem apă cu meduze din sticle verzi și
mâncăm omizi prefăcându-ne că sunt
caracatițe

„nu beau cafea nu am fumat în viața mea am avut
O chestie cu băutura când eram mai tânăr…”

am picioarele goale și merg repede fiindcă
trotuarul e încins
nu aud ce spune vânzătorul de jante dar
îmi imaginez că se mândrește cu stilul său de
viață straight edge
probabil are multe tatuaje mai ales pe piept
vinde jante la mâna a doua

noi lingem baterii duracell la mâna a doua
viitorul – să dea Domnul

one small happy family

vecina de sus scutură covorul și
mă gândesc dacă să mă arunc ca să
prind praful e căsătorită și are un copil care
plânge la 4 dimineața
are obiceiul de a scăpa obiecte grele pe jos
nu am văzut-o niciodată și nu îmi e frică de
înălțimi dar îmi imaginez că e scundă și îndesată
ca bunica cu părul lung și roșcat și sprâncene
urâte
soțul ei poartă mereu aceeași cămașă albă
descheiată la primii doi nasturi ca să i se vadă
părul de pe piept tușește greoi și strănută ca un
om de 70 de ani
praful lor de pe covoare trebuie să fie creț și gri
metalizat tuns scurt și lipicios și probabil cel mai
drăguț membru al familiei un copil oprimat ce e
aruncat pe geam aproape zilnic se lovește de
crengi și de pământ dar se întoarce glorios înapoi
în fiecare zi pe covor

de  când

am lăsat berile la încălzit ne-am
schimbat obiceiurile începem să lipim cu scotch
relații vechi de amiciție și pe cele amoroase le
facem plinul în weekend la lukoil unde e promoție
bunica mă sună să mă întrebe ce note am mai
luat oricum
o mint numai pentru o nouă reacție
adevărul e că am uitat buna manieră de a saluta
cunoscuții iar vara e greu nu am
geacă după care să mă ascund chiar și când mă uit la
telefon mă recunosc fiindcă
asta fac aproape tot timpul
și știu trupul meu gârbovit și cum mă uit în jos și
par o sculptură eșuată renascentistă și îmi
mai știu și acel ok… și mhm… așa că trenuie să
inventez noi cuvinte mereu ca să le fac pe plac și
să nu sun ca un radio stricat de pe frigider din 2009
când încă aveam radiouri
mă trezesc cu ei și facem ștouri ei își fumează
țigările și put și eu rămân printre scuipați tăcut

vama 2

mațele mele țipă noaptea mai ales
în liniște le aud cel mai bine nu mai e ca atunci
când fulgera fără să tune și trebuia eu să îl adaug
sau când fumau ceilalți pe balcon nu
acum sunt în camera mea roșie cu toaletă
s.     p.     a.     ț.     i.     o.     a.     s.     ă.
cu bonetă pentru duș și geam mare

înainte când îți făceam poze în somn ieșeau mai
bine
înainte aveam griji și beam cafea neagră și visam
coerent despre realitate
dormeam cu mațele pline și îmi era rău emoțional de mine
cream rom-comuri în cap și nu le mai filmam
aveam timp să pălăvrăgesc în oglindă

trăiam altfel

you make my earth quake

îmi lipeam abțibildurile pe ușa de la dormitor
vizuina mea albastră
bulină roșie pe frunte marcat pe viață de anumite
experiențe de anumite julituri sau planete de cât
de fraier am putut fi

fraier îmi lipeam umărul de al tău cât
jucau ceilalți băieți fotbal
(două continente care se izbesc)

în ziua aia am căzut și m-am julit rău
mi-a curs sânge 10 minute cât toți îmi spuneau să
merg la cabinet râzând de spărgeau asfaltul
și eu râdeam

acasă unde pereții sunt verzi am plâns 10
minute după am tras perdeaua să nu mă vadă
vecinii care făceau grătar
îmi intrase fum în ochi

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment