„Iată câteva texte dintr-o «specie» literară care-mi place mult!” mi-am zis când am citit poemele Lorenei Purnichi – cu referire la tendințele moderat biografiste ale scriitoarei. Sigur, mi-am temperat un pic entuziasmul când am ajuns la discursul oarecum filosofard din „Alma mater orfanorum”, însă mi-am spus că, dacă în grupajul de față nu ar exista acest poem, ceva mai slab în opinia mea, celelalte nu ar fi puse în evidență.
Sigur, există multe lucruri perfectibile – la ce folosesc, de pildă, întrebări retorice precum „Cine îți poate valida simțul umorului mai bine decât clientul de la trei mese distanță?” sau exprimări bombastice precum „extrag rădăcina pătrată a dramei/ trec prin sită adevărul”?
Mai sunt și altele, însă în rest am văzut lucruri bune, din care se pot extrage „rădăcinile pătrate” ale unor texte și mai bune, evident cu tăierile și modificările care se cuvin (asta e doar opinia mea, nu trebuie să o luați neapărat în seamă).
Lorena Purnichi s-a născut pe 7 iunie 1988 în Câmpulung Muscel. Este absolventă a Colegiului Pedagogic „Carol I” Câmpulung Muscel și a Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Actualmente este profesor în învățământul primar la o școală din București.
Mi-a spus că nu are cărți publicate și că nu a apărut deocamdată cu vreun poem în nicio revistă sau publicație. Firește, asta dacă nu punem la socoteală „Prăvălia culturală” sau revista online Parnas XXI.
Ecuație
Încă o noapte în care
nu dorm,
nu respir liber,
nu zâmbesc.
Rulez pe perete filmul zilei
extrag rădăcina pătrată a dramei,
trec prin sită adevărul.
Uit,
încerc să uit.
Rămâne scheletul
unei banale zile de luni,
când cafeaua e prea amară,
îti arde buzele,
îți agăți dresul
și pierzi autobuzul.
Măcar să fie bun
de un clei de oase
să pui pe o pânză
trei culori
Să agăți pe un perete
într-o galerie
cu intrare gratuită
că arta mușcă.
La trei mese distanță
La capătul coridorului,
în stânga scărilor,
e o librărie veche,
cunoscută de toți.
În capătul coridorului,
sunt șase mese lungi.
Lumea vine
bea cafeaua,
mănâncă quiche,
și glumește la volum maxim.
Cine iți poate valida simțul umorului mai bine decât clientul de la trei mese distanță?
Ei, să revenim în vecinătatea
gândurilor noastre.
Pe masa de lemn,
lucioasă,
cu urme de scrum,
fine,
greu observabile,
un stilou verde cu rezervă albastră,
o agendă dintr-un anticariat,
nu știu cum mai rezistă pe piață.
La masa din față,
o fată cu părul roșcat, până la umeri.
Un băiat înalt,
cu o traistă de pânză,
conversații monosilabice,
ochii în telefoane.
Music box
Ochiul se hrănește grăbit,
fără să mestece.
Stări, ezitări,
oameni cu priviri fixe,
pulsul în același ritm cu pasul.
Pe Lipscani o chitară vibrând.
Gânduri cu voce tare,
asurzitoare și
sentimentul de vulnerabilitate căruia unii
îi rezistă cu greu,
în timp ce alții
se refugiază în nepăsare.
O ședință foto pe un colț de bancă.
Doi îndrăgostiți stângaci,
multe fotografii,
perechi argintii încă ținându-se de mână,
și recurența lui „cine sunt eu?”
Câte un leu, cinci, zece lei în cutia chitării pentru băiatul care are curajul să ne certe,
să ne amintească.
Celuloid
despre cât zâmbet încape într-o sâmbătă,
despre cum de ceva timp inima refuză să iasă din tranșee,
despre sânge –
această marfă complicată
în care prezentul și viitorul se întâmplă simultan,
mintea proiectează încontinuu scurtmetraje.
în regia unei dimineți de luni,
visez o ieșire din labirint.
„Fii bun!”, mi-au spus,
fără să mă învețe că mai întâi
trebuia să fiu bun cu mine,
mai blând,
mai grijuliu,
pentru a putea să rezist până la soundtrack-ul de final.
„I fear oblivion”
replica de început.
îmi trec atâtea bizarerii prin minte
dar nicio idee salvatoare.
dacă nu îți poți ține respirația până la „Sfârșit”,
mai apare că ai făcut parte din distribuție?
Alma mater orfanorum
cum să te ridici de pe pat,
cum să străbați orașul
fără să simți că fiecare pas făcut
îți poate aduce prăbușirea?
cum să poți dormi opt ore pe noapte,
să iei micul dejun
fără să încurci ceașca de cafea
cu veninul din paharul zilei de ieri?
cum să te bucuri de azi,
să fii cu mintea limpede
când trecutele zile din calendar
se agață,
se încolăcesc în jurul trupului
ca un șarpe constrictor
până la sufocare,
până la pierderea auzului,
tuturor simțurilor,
lăsând brațele inerte,
irișii ochilor smulși din rădăcini.
