Florin Iaru a scris azi noapte pe wall-ul său o chestie care mi-a prelungit cam cu două ore starea de veghe. Insomniac cum sunt de ceva vreme, fără a resimți însă neapărat ca pe un pumn în stomac lipsa orelor nocturne de odihnă, am început să ruminez, în crucea nopții, la ceea ce a vrut să spună autorul:
„În meseria mea nu am mulți concurenți. Recunosc din trei secunde un text bun. Din cinci, unul cinstit. Din zece, unul drept. Deși piața e plină de cîrpaci care nu trec de genunchiul broaștei, nu mă interesează ce le trece domniilor prin cap. Da’ deloc. Actuala bătălie despre “cum citim” e încercarea veleitarismului sau a ignoranței de a-și elimina adversarul cu o piedică sau cu un brînci.”
Sigur că v-ați aștepta probabil să sar la jugulara lui Florin și să-i contest capacitatea (reală) de analiză în doi timpi și trei mișcări a valorii sau nonvalorii unui text literar. N-am să fac asta fiindcă am față de Florin un respect plin de deferență, mai ales că eu, de multe ori, nu sunt capabil să mă hotărăsc, de pildă, să cumpăr o carte după ce o răsfoiesc în librărie sau în anticariat mult mai mult decât trei secunde. Nu mai spun că de foarte multe ori am luat plasă fiindcă am deschis probabil cartea într-o zonă ceva mai convingătoare, într-un final întregul fiind complet dezamăgitor.
Știu sigur că Florin n-a făcut un inutil și necaracteristic exercițiu de autosuficiență, ci poate mai degrabă un giumbușluc (auto)ironic cu un înțeles totuși ceva mai profund decât o arată aparenta frivolitate a textului. Trecând peste capacitatea impresionantă și intimidantă de a da verdicte, care sincer mă face foarte invidios, ceea ce m-a frământat în cele două ore suplimentare de insomnie a fost următoarea întrebare: dar dacă și eu sunt un veleitar?
Nu știu aproape deloc cum mă privesc cei din jur. M-am întrebat uneori care sunt adevăratele sentimente pe care le au față de mine oamenii pe care-i cunosc, care-mi sunt apropiați, prieteni, amici, inamici și așa mai departe. Lumea literară e o entitate ale cărei reguli de coexistență, de multe ori arbitrare, au ceva din neclaritatea unui peisaj văzut în ceață. Îmi scapă cel mai adesea modalitatea de aplicare a acestor reguli și mă văd de cele mai multe ori nevoit să fiu retractil în fața acestui tip de necunoscut. Nu am o atitudine pasiv-agresivă, cum încă mai cred unii, ci una mai degrabă timid-defensivă.
Problema în chestie este dacă, mergând pe ideea că e posibil să fiu un veleitar (ceea ce n-ar fi de dorit, dar e posibil fără să-mi dau seama), nu cumva manevrele mele pseudocritice reprezintă o parte din planul mai general de a-mi „elimina adversarul cu o piedică sau cu un brânci”. Dacă e așa, sau dacă cineva a considerat vreo clipă că încerc o astfel de manevră, mărturisesc aici și acum că n-am avut niciodată o astfel de intenție.
Pe de altă parte, granița dintre veleitari și nonveleitari este uneori destul de greu de trasat. Există, de plidă, unii care sar dintr-o parte în alta cu un talent demn de cea mai amicală invidie. Poate și eu fac parte din categoria asta. Așa cum i-am mărturisit cuiva, sunt uimit nu neapărat de felul cum mă văd unii, ci de voioșia lipsită de subtilitate cu care aceștia mă bagă într-un grup sau altul. Aud lucruri pe care, din naivitatea mea înnăscută, nici măcar nu le-aș fi bănuit posibile.
Am mai încercat să mai decriptez câte ceva din ce a zis Florin, dar m-a învins în cele din urmă somnul. Dimineață, când m-am trezit, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost următoarea: bun, și dacă sunt un veleitar fără s-o fi știut, cum fac să ies din situația asta? Cum îi conving pe cei din jur că n-am avut nici cea mai mică intenție să fac parte din acest grup? Mai ales că uneori i-am blamat eu însumi pe veleitari, neștiind că poate îmi fac, involuntar, autocritica.
Nu știu să-mi dau un răspuns, așa că o să mă prefac că totul n-a fost decât un vis, că n-am citit azi-noapte textul respectiv și că n-am meditat îndelung asupra lui în loc să-mi continui lectura din Faulkner. N-aș vrea ca la noapte să am vreun coșmar în care apar pe o scenă, în fața a mii de scriitori, cu un tricou pe care scrie mare „VELEITAR”. Nu de alta, dar la trezire s-ar putea să fiu tot eu însumi, adică un naiv care-și face tot felul de procese de conștiință iscate de o problemă care poate chiar că nu există. Sau mai știi?
