Florin Iaru a scris azi noapte pe wall-ul său o chestie care mi-a prelungit cam cu două ore starea de veghe. Insomniac cum sunt de ceva vreme, fără a resimți însă neapărat ca pe un pumn în stomac lipsa orelor nocturne de odihnă, am început să ruminez, în crucea nopții, la ceea ce a vrut să spună autorul:

„În meseria mea nu am mulți concurenți. Recunosc din trei secunde un text bun. Din cinci, unul cinstit. Din zece, unul drept. Deși piața e plină de cîrpaci care nu trec de genunchiul broaștei, nu mă interesează ce le trece domniilor prin cap. Da’ deloc. Actuala bătălie despre “cum citim” e încercarea veleitarismului sau a ignoranței de a-și elimina adversarul cu o piedică sau cu un brînci.”

Sigur că v-ați aștepta probabil să sar la jugulara lui Florin și să-i contest capacitatea (reală) de analiză în doi timpi și trei mișcări a valorii sau nonvalorii unui text literar. N-am să fac asta fiindcă am față de Florin un respect plin de deferență, mai ales că eu, de multe ori, nu sunt capabil să mă hotărăsc, de pildă, să cumpăr o carte după ce o răsfoiesc în librărie sau în anticariat mult mai mult decât trei secunde. Nu mai spun că de foarte multe ori am luat plasă fiindcă am deschis probabil cartea într-o zonă ceva mai convingătoare, într-un final întregul fiind complet dezamăgitor.

Știu sigur că Florin n-a făcut un inutil și necaracteristic exercițiu de autosuficiență, ci poate mai degrabă un giumbușluc (auto)ironic cu un înțeles totuși ceva mai profund decât o arată aparenta frivolitate a textului. Trecând peste capacitatea impresionantă și intimidantă de a da verdicte, care sincer mă face foarte invidios, ceea ce m-a frământat în cele două ore suplimentare de insomnie a fost următoarea întrebare: dar dacă și eu sunt un veleitar?

Nu știu aproape deloc cum mă privesc cei din jur. M-am întrebat uneori care sunt adevăratele sentimente pe care le au față de mine oamenii pe care-i cunosc, care-mi sunt apropiați, prieteni, amici, inamici și așa mai departe. Lumea literară e o entitate ale cărei reguli de coexistență, de multe ori arbitrare, au ceva din neclaritatea unui peisaj văzut în ceață. Îmi scapă cel mai adesea modalitatea de aplicare a acestor reguli și mă văd de cele mai multe ori nevoit să fiu retractil în fața acestui tip de necunoscut. Nu am o atitudine pasiv-agresivă, cum încă mai cred unii, ci una mai degrabă timid-defensivă.

Problema în chestie este dacă, mergând pe ideea că e posibil să fiu un veleitar (ceea ce n-ar fi de dorit, dar e posibil fără să-mi dau seama), nu cumva manevrele mele pseudocritice reprezintă o parte din planul mai general de a-mi „elimina adversarul cu o piedică sau cu un brânci”. Dacă e așa, sau dacă cineva a considerat vreo clipă că încerc o astfel de manevră, mărturisesc aici și acum că n-am avut niciodată o astfel de intenție.

Pe de altă parte, granița dintre veleitari și nonveleitari este uneori destul de greu de trasat. Există, de plidă, unii care sar dintr-o parte în alta cu un talent demn de cea mai amicală invidie. Poate și eu fac parte din categoria asta. Așa cum i-am mărturisit cuiva, sunt uimit nu neapărat de felul cum mă văd unii, ci de voioșia lipsită de subtilitate cu care aceștia mă bagă într-un grup sau altul. Aud lucruri pe care, din naivitatea mea înnăscută, nici măcar nu le-aș fi bănuit posibile.

Am mai încercat să mai decriptez câte ceva din ce a zis Florin, dar m-a învins în cele din urmă somnul. Dimineață, când m-am trezit, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost următoarea: bun, și dacă sunt un veleitar fără s-o fi știut, cum fac să ies din situația asta? Cum îi conving pe cei din jur că n-am avut nici cea mai mică intenție să fac parte din acest grup? Mai ales că uneori i-am blamat eu însumi pe veleitari, neștiind că poate îmi fac, involuntar, autocritica.

Nu știu să-mi dau un răspuns, așa că o să mă prefac că totul n-a fost decât un vis, că n-am citit azi-noapte textul respectiv și că n-am meditat îndelung asupra lui în loc să-mi continui lectura din Faulkner. N-aș vrea ca la noapte să am vreun coșmar în care apar pe o scenă, în fața a mii de scriitori, cu un tricou pe care scrie mare „VELEITAR”. Nu de alta, dar la trezire s-ar putea să fiu tot eu însumi, adică un naiv care-și face tot felul de procese de conștiință iscate de o problemă care poate chiar că nu există. Sau mai știi?  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.