Olivia Călin revine pe O Mie de Semne după o perioadă „stearpă & obosită” în care, așa cum ne mărturisește, nu prea a scris. Părerea mea este că nu e o tragedie, orice scriitor trece mai devreme sau mai târziu prin așa ceva, Emil Brumaru, spre exemplu, chiar a transformat lipsa de inspirație într-o dramă personală, credea că și-a pierdut talentul și a trecut printr-o depresie din cauza asta.
Dar, așa cum spuneam, nu e un capăt de țară și, potrivit obiceiului meu, încerc să scot doar ce poate fi bun dintr-o experiență, lucrul bun în acest caz fiind acela că ai avut timp la dispoziție pentru a-ți reașeza sedimentele poetice din care, așa cum se întâmplă (chiar dacă aceste aluviuni aduc cu ele și ceva balast – acel „trânti-m-aș cu fața în prima ușă de autobuz” e strident și inutil, spre exemplu -, nu-i bai, doar prin exercițiu ajungi să limpezești materia poetică), îți alegi ceea ce ți se pare mai semnificativ și coagulezi un material pentru revenire.
Opinia mea este că nu ai nevoie de un boost de inspirație, chestia asta numită inspirație e suficient de capricioasă, vine și pleacă atunci când are chef, în consecință nu trebuie decât să aștepți, deoarece chiar și în cazul în care ți-aș (re)da încrederea prin cine știe ce îndemn mai degrabă amical și mai puțin profesionist, tot în tine trebuie să găsești energia de care ai nevoie ca să scrii. O vei găsi, asta e cert, de fapt o ai deja, dovada se află mai jos (al treilea poem mi s-a părut cel mai reușit).
În rest, Olivia ne spune despre ea cam atât: „21 ani, studenția mă omoară, cu toată maturizarea ei frumoasă”. Un poem în sine, aș adăuga.
1 e ceva aparte în mirosul ăsta cald al dimineții după ce am dormit
amândoi toată noaptea aici. este sezonul în care păsările
se lungesc pe asfalt obosite&pregătite să fie călcate de mașină
ai salvat un melc pe stradă și erai așa inocent. cumva cred că inocența nu se oxidează niciodată doar este acoperită
de multe zgârieturi. nu ai cum să rămâi steril ca un nou-născut în lumea asta. mă complexează faptul că sunt nevoită să gândesc prea mult și să mă compar cu toate fetele despre care cred că ai zice că sunt frumoase
experiența umană e un chin pe care îl poți personaliza ca un caracter de pe sims. totul depinde de tine
cum vrei să-ți condimentezi this hell of a day? poate unii se droghează
alții beau energizante până fac tahicardie. ceva din a fi tânăr te îndeamnă la autodistrugere emoțională și fizică.
știi cum zice mă-ta uneori? gen „ai grijă că mereu ești zmeu când ești tânăr?”
trânti-m-aș cu fața în prima ușă de autobuz.
aseară stăteam toți 4 în bucătărie și ne gândeam care o să fie mai senil la bătrânețe. mă mir că n-am ieșit în topul clasamentului
mă înclin spre public și ies de pe scenă
2 traumatism cranio-cerebral în urma lovirii capului de birou. se consideră că maturizarea
este o pătură de lână
caldă și inconfortabilă, plină de molii și care îți amintește de fragmentele din viață pe care tu nu le-ai avut, de tip memorie împrumutată:
casă la țară, mulți maidanezi și găini care își mănâncă ouăle singure, lumina soarelui care se apleacă peste tine înainte de lăsarea serii și nopți mult prea liniștite
de ce își mănâncă găinile propriile ouă? poate din lipsă de spațiu, poate din alte lipsuri materiale
și are mult sens când o pui în perspectivă: în cadrul multiplelor lipsuri nu există nici o urmă de a crea ceva palpabil
fie că ne referim la copii, casă, un trai demn, o poezie în care îți bagi picioarele mai târziu
te îndopi cu memoria fantomă, înțesată cu amintirea amintirilor tale povestite și distorsionate prin excelență. cafeaua are un gust ușor sărat atunci când te apleci peste ea
să nu se vadă chipul tău, să nu se vadă schimonoseala
planurile noastre de viitor presupun o scăpare. safe space pentru creierul tău
multe brațe încrucișate deasupra lui pentru a-l adăposti de realitățile în care tu nu știi să comunici cu ai tăi
în care vezi apeluri, nu răspunzi pentru că nu mai știi ce scuză mai poți băga și de data asta pentru a scăpa pe sub radar. dar așa ești tu, și de asta încerci să scapi
nu doar de lipsuri. găinile își mănâncă ouăle din mai multe motive practice
iar tu îți arunci poeziile la gunoi, nu răspunzi la apeluri și mesaje
și aștepți ca memoria fantomă să fie transpusă în concret.
3 reverențe
în autobuz se aude muzica de la radio o blocăm cu muzica din căști nothing
is gonna hurt you here uite pe geam
120 km/h lângă parapet viața pare scurtă oare
20 de ani oare e o treime sau o pătrime din cât oi trăi nu contează
miroase a salam în autobuz și-mi vine să vomit văd case vechi case noi schele peste schele șoferul dă telefoane și claxonează fără să schițeze alte gesturi
respectabilă idee
femeia cu blană pe ea fumează iqos mentolat și vorbește despre sandwich-uri dietetice sau ceva de genul în autogară beau o cafea în care se scurge apa de la ploaie de pe acoperiș două femei în vârstă se uită urât când rulez
promit că nu mă droghez sunt doar o studentă săracă
băiatu cu neoane în picioare dă telefoane și respiră greu asta e
a ars un spital de copii cică. roțile de la autobuz continuă să se rotească ploaia continuă să cadă oricum indiferent de ce drame personale avem
ajung în piatra iau valiza îi zic șoferului să mă țină minte pentru plecarea de duminică
olivia nu? dada o zi bună
profunde reverențe mergem spre gară cerul este negru aerul e substanțial mai ușor aici
șoferul de bolt îmi povestește despre bucurești și despre buchetele de banane ale femeilor din gara de nord
lucrurile se mișcă oricum. drumul de 6 ore jumate s-a dus iar acasă e tot acasă
bunica mea are acum trei perechi de ochelari și zâmbesc. îi fac o poză să o țin minte așa veselă cum e când mă vede.
