Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Cărțile, de Mihai Șteț, apărut în colecția „Ego. Proză”, coordonată de Lucian Dan Teodorovici. Colecția împlinește anul acesta 20 de ani de existență. Au fost publicate peste 250 de titluri și aproximativ 150 de autori.
Despre carte:
Într-un univers distopic periculos de ispititor la prima vedere, oamenii încep, din senin, să devină obsedați de cărți. Mania izbucnește atât de brusc și cu atâta forță, încât se transformă peste noapte într-un haos generalizat, în care au loc violențe de stradă provocate de devastarea librăriilor și de jefuirea cititorilor în plină zi. În această dictatură a cărții, cei mai persecutați sunt chiar scriitorii, închiși în adevărate lagăre de scriere silnică și executați în masă ca pedeapsă pentru producțiile literare de proastă calitate. Unul dintre acești „scriitori ai închisorilor”, înzestrat cu o putere supranaturală legată de altfel de cărți, trece prin toate ororile unui astfel de loc, în care are de a face cu alți deținuți, dar și cu torționari și șefi monstruoși desprinși parcă din cele mai sumbre manifestări ale regimurilor totalitare din secolul XX.
Mihai ȘTEȚ s-a născut în 1981 la Baia Mare. Și-a făcut studiile liceale la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din orașul natal, continuând cu cele universitare la Facultatea de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. În 2021, a obținut o diplomă de master în creative writing la Universitatea Brunel din Uxbridge (Regatul Unit). A publicat povestiri în câteva reviste online, dar și volumul de poeme Cântecele Vrăjitorului, apărut în 2018. Scrie teatru, poezie și proză, fiind interesat de combinarea ficțiunii literare cu cea speculativă.
Fragment:
Sunt în curtea penitenciarului. E amiază şi habar nu am de când sunt aici. Cred că au trecut ani, deşi e foarte posibil să mă înşel. Ce pot să spun cu siguranţă este că am scris patru romane, unsprezece nuvele şi o piesă de teatru. Sunt viu şi, în afară de dinţi, nu am pierdut decât un deget care era atât de artritic şi de dureros, încât doctorul puşcăriei a ales să mi‑l taie. Mai bine aşa decât să‑i mai cauzeze lui bătăi de cap, mi‑a spus. Şi‑n plus, artrita nu este vindecabilă, mi‑a mai explicat doctorul, asigurându‑mă că o să mă descurc şi fără un deget aşa de inutil. Între timp, Roxana s‑a împăcat cu mine – de vreo trei ori. Acum iar suntem despărţiţi, dar se va întoarce ea…
Deci, după cum vă spuneam, stau în curte, ghemuit deasupra unui ochi, da, da, un ochi apos de om. L‑am găsit aici într‑un colţ, la umbră. Care este provenienţa lui? E greu de explicat. Mă uit în jur. Mă uit la ferestrele de deasupra. Nimeni nu se plânge că i‑ar lipsi un ochi. De vreo câteva zile niciun scriitor nu a fost bătut, torturat sau omorât. Asta exclude încă o posibilitate. Ochiul se uită la mine – este lipsit de pleoape, deci nu prea are de ales decât să se uite la mine.
Din câte pot să‑mi dau seama, abia ce‑a fost scos. Muşchii şi venele şi membranele lui sunt încă proaspete. Şi pe el stau claie peste grămadă o ceată de muşte. Mari şi zgomotoase, mă privesc şi ele cu ochii lor cheratinoşi formaţi din cofraje de ochişori şi mai mici – toţi fără pleoape.
— Ce‑aţi găsit voi acolo? le întreb.
Dar muştele nu‑mi răspund. Sunt mult prea preocupate cu ochiul de om, să‑l spargă, să‑l sugă. Mă joc cu ele şi râd, gângurindu‑le ca unor copii. Copiii mei! Muştele! Ce lacome şi inocente sunt ele.
Dintr‑odată, simt pe cineva în spatele meu. Întorc capul şi descopăr trei nou‑veniţi. Sunt tineri. Au un aer supărat, de vagabonzi. Noua generaţie de scriitori? Nu ştiu.
Doi dintre ei, cei mai înalţi, care nu arată prea diferit unul de altul, vin ceva mai aproape de mine. Aproape că mă încolţesc. Celălalt, mai scund, stă mai în spate şi se uită chiorâş în jur. E confuz şi bolboroseşte ceva. Dar, având în vedere vânătăile pe care le are pe faţă şi braţe, pot să deduc că a primit un tratament destul de neplăcut la sosire.
— I‑adevărat că ai trăit în Anglia? mă întreabă unul dintre cei doi mai zdraveni – o să le spun vlăjgani.
Naivitatea pe care o afişează mă face să cred că nu are mai mult de şaptesprezece sau optsprezece ani. Un gând duce la altul şi încep să bănuiesc că încet‑încet conducta de scriitori s‑a cam golit şi acum aduc aici copii din ăştia care au comis cine ştie ce delicte pentru a o încasa în numele scrisului.
— Aha. Am fost, spun eu.
— Şi cum a fost?
— De ce?
— Tu răspunde la întrebare, spune primul vlăjgan.
— Huh?
— Zi, ce‑ai făcut acolo?
— Mi‑am luat bilet de avion şi m‑am dus. Mă gândeam să merg în Germania, dar…
— Lasă Germania, intervine celălalt vlăjgan încruntat şi caută îmbărbătare de la primul. Răspunde la întrebări ş‑atât.
— Vreţi să scrieţi ceva despre asta?
Vlăjganii se înroşesc. I‑am prins.
Eu mă gândesc la cartierul în care stăteau bunicii mei, cu merii lui sălbatici, cu teii, cireşii şi castanii, cu păstăile de catalpă, cu mâţişoarele de mesteceni, cu străzile încărcate de frunze mari şi galbene când venea toamna cea ploioasă, cu piaţa de legume cu mesele ei de beton ce se afla chiar lângă vechea alimentară, cu gardurile de piatră şi blocurile mici, cu patru etaje, cu dealurile abrupte şi împădurite, cu casele vechi şi parcul cu trenuleţ din apropiere – un trecut frumos, parfumat… Poate o să scriu un roman despre asta. Muştele asaltează ochiul. Eu le resping. Băiatul cel scund şi învineţit şuşoteşte nişte rime destul de reuşite. Măcar are ceva talent. S‑ar putea să reziste – o vreme –, deşi uite în ce hal e deja.
